Povestea răsăritului de soare în Bărăgan

Mă ţin de vreo câteva zile să vă spun povestea răsăritului de soare în Bărăgan. Desigur, unii dintre voi aţi văzut, mai demult sau chiar vara asta, în toate, toate colţurile lumii, cum se trezeşte şi vine la întâlnirea cu noi, oamenii, în fiecare zi, soarele.

Poate aţi pândit, ca să vă încărcaţi cu ele, multe răsărituri, poate aţi făcut poze, poate aţi furat, pe retină sau pe ecranul camerei foto imagini absolut mirifice. De senzaţie. Fabuloase cu adevărat. Oferta mea nu e, nici pe departe, atât de spectaculoasă. N-am, spre a vă oferi, nici vreo locaţie mirobolantă, nici fotografii incredibil de senzaţionale, ca să zic aşa.

Am doar – şi nu ştiu dacă e de ajuns – un mănunchi de cuvinte despre un răsărit, probabil, pentru mulţi, banal. Searbăd. Fără consistenţă. Neimportant. Îmi asum – asta e – riscul şi vă îmbii să aflaţi – şi să adaugaţi la răsăriturile voastre – povestea răsăritului de soare în Bărăgan, pe care am descâlcit-o din maşină, în vreme ce mă duceam dinspre Ploieşti spre mare.

Soare portocală, soare pepene, soare…

Vara asta pare să fie, după cum o dă, ba în zăduf năprasnic, ba în vijelii şi ploi neiertătoare, mai dezmăţată şi mai capricioasă ca multe dintre verile trecute. După tunete și fulgere ca de ziua lui Ilie – sfântul, nu Ilie de la sculărie, acuma loveşte, chiar dacă, oarecum, sub camuflaj gri și cenușiu, cu suliţi de foc peste tot locul.

S-a încins, ca băgată la microunde, atmosfera. Între betoane, aerul frige omul până la bojoci. Şi chiar mai aprig. Aşa că, măcar din acest motiv şi tot e musai să fug, ca toată lumea, pentru o vreme, la mare. Acolo, nemărginirea albastră a cerului, neliniştea bizară şi verde a apei, briza violacee şi uşoară, nisipul auriu şi fierbinte mă încarcă pentru toate zilele aiurea care vor urma. Căci nici toamna, nici iarna, nici primăvara nu mai sunt, ca şi vara, cum le ştiam odinioară.

Plec din Ploieşti în crucea nopţii, ca să ajung la ţărmul Mării Negre – verzi, cel mai adesea, ca libelulele date în clocot de căldură, de verzi – când face aurora ochi. Ca să prind, din prima zi, răsăritul. Căci, pe urmă, nu se ştie dacă, năucă de somn şi de vacanţă, mai bântui pe faleză la cinci dimineaţa. Dar şoseaua nu e, cum am crezut eu, liberă.

Zici că toată lumea s-a mutat, cum zicea Tudor Chirilă pe vremea Vamei Vechi, la mare. Aşa merg înşiruite, una după alta, maşinile. Drumul e al şoferilor, dar uite, răsăritul de soare – căci, cu atâta mers aproape bară la bară, m-a prins răsăritul în Bărăgan, nu pe faleză – e al meu.

Pe ăsta nu-l împart cu nimeni. Nu tânjeşte nimeni după el. E doar cât o portocală soarele la momentul acesta matinal. Mic, galben, zemos… Dacă aş întinde mâna, uşor, prin geamul maşinii, aproape că aş putea să zdrobesc, în pumn, portocala. De să-i iasă toată seva… De să se stingă, definitiv, felinarul lumii…

Satele Bărăganului nu s-au trezit încă. Dorm, sub oblăduirea răsăritului, tăcute, liniştite şi sărace. Aş zice, ca una care am plecat de la porţi de Bărăgan spre urbea cu iz de petrol, tot mai sărace… La Alexeni citesc pe un indicator rutier, pe lângă obişnuita urare de drum bun: „Dumnezeu să vă binecuvânteze!” şi mă simt dintr-o dată mai bine.

Ca şi cum inscripţia de pe indicator şi-a atins menirea. Şi soarele e tot neînsemnat şi mic. Parcă nu-i vine să dea cu pijamaua de pământ şi să treacă la treaba de zi cu zi. Curţile, multe dintre ele, din păcate, mâncate de furia bălăriilor, fără urmă de legume sau flori în ele, fug, în goana maşinii, în derizoriu.

Nu e nicio mişcare în ele. Nici pe câmp, deşi adesea aici se zăresc utilajele agricole, nu e nimeni. Mecanizatorii nu au făcut încă, aşa cum nici soarele nu a făcut, ochi. Acesta din urmă, pesemne, face agale gimnastica de dimineaţă şi se pregăteşte de spălat pe dinţi. Portocala s-a făcut un pic mai mare, ca injectată cu silicon.

Dar eu vreau să se facă mare cât un pepene, cât un dovleac, cât un soare. La Sfântul Gheorghe, pe marginea şoselei, pomii sunt văruiţi şi cu alb şi cu albastru. Adică aşa a fost la origini. Acum albastrul acela e mai mult un bleu spălăcit. De la ploi, de la vânt, de la soare…

Hai, soare, răsari! Într-o curte, o bătrână se lipeşte moale de peretele casei, dat în floare, parcă, de Mâna Maicii Domnului. În afară de nebunii şoselei, localnici n-am văzut până acuma. Părea că documentarele cu viaţa fără oameni se pun în practică pe aici…

Femeia, probabil, are de muls vaca din coşar, ca să ducă apoi laptele la centrul de colectare. Cu cei câţiva bănuţi de acolo, îşi ia ulei şi zahăr şi încarcă butelia pe o lună. Ofuri de ţăran… Adevărate, palpabile, reale. Şi pe mine care mă doare că răsăritul se lasă greu, ca o fată de măritat… Uite, doar zvâcneşte uşor soarele ăsta, dar nu vrea parcă să se încaibere cu lumea.

Şoseaua aleargă nebuneşte, deopotrivă cu maşinile. Asta e parcă senzaţia. Răsăritul pare să întârzie cu bună ştiinţă. Nu e năvalnic şi buiac ca între betoanele oraşului, nici smucit cu forcepsul ca la mare. Raze şăgalnice mângâie Bărăganul. Parcă soarele pregăteşte pământul pentru zăduful infernal din cursul zilei. Îl ia cu binişorul…

Un beţiv bântuie molatic printre maşini. Pare că nu găseşte, deşi e trasat bine şi cu linie continuă, drumul. A băut, se vede treaba, fără pahar, direct din sticlă. Vine, probabil, de la vreo paranghelie, care s-a spart acuma, în buza zilei. E vesel nevoie mare şi nici nu-i pasă că îl înjură toţi care trec pe acolo.

Câmpul e spintecat, din loc în loc, de solarii cu roșii, cu castraveți, cu ardei. Mulţi cultivatori de legume de-astea au cartierul general chiar în faţă, la drum, ca să vadă călătorul marfa şi să cumpere. Sunt, deşi e încă dimineaţă, devreme, treziţi de mult timp. Ştiu şi ei că trec turiştii către mare şi e moment prielnic să vândă ceva roșii ori castraveți.

Oprim maşina lângă o baracă unde pare că toate râd în soarele care stă să apară, şi cobor cu ochii scăldaţi în lacrimi. Vreo şase oameni sar să mă întâmpine. Nevasta gospodarului mă priveşte atentă şi comentează ca pentru ea: „Toţi e la fel, peste tot! De dimineaţă, aşa, să supere soţia…”

Ce să-i explic bietei femei că am naturelul simțitor din cauză de „Cântă cucul, bată-l vina, de răsună Bucovina”, pe care ținusem morțiș să-l ascult în mașină? Privesc spre răsărit şi descopăr că soarele s-a făcut cât un pepene. Hm… Pepenele soarelui creşte şi descreşte în fiecare zi, de când e lumea lume şi pământul pământ. Azi mai mult, mâine mai puţin…

Când am trecut podul de peste Dunăre, era dimineaţa în crucea ei. Bezmetic, soarele s-a pus pe hlizit galben în Bărăgan. Arde deja ca în aproape oricare dintre zilele din vara asta nebună. Dar, dincolo de pod, văzduhurile hauie buimace a mare. De aici miroase, dacă eşti atent, locul a sare, a alge, a briză.

Bărăganul rămâne în urmă. Vacile, tot mai puține de la an la an, au pornit spre islaz, tractoriştii s-au îndreptat către utilajele din câmp, florile de Mâna Maicii Domnului se scutură şi ele de amorţeală. A răsărit soarele, a început viaţa. Diseară, soarele se va grăbi să se culce şi în Bărăgan…