Președinție la televizor și guvernare la plesneală: sufletul la urne, buzunarul la deficit

Ne-a luat valul. Am intrat cu toții în hora prezidențialelor de mai 2025, cu ochii cât cepele la fiecare zvon, la fiecare dezertare, la fiecare atac sub centură între candidați. Stăm cu sufletul la gură să vedem ce mai pățește gașca lui Georgescu, ne amuzăm de inconsistența candidaților, ne certăm pe rețelele sociale pe teme de „ideologie”, de parcă România ar fi devenit brusc o țară occidentală cu luxul unor dezbateri doctrinare autentice.

În tot acest timp, am uitat să mai privim înspre lucrul cel mai important și cel mai concret: mersul guvernării. Acel Guvern 2, despre care se vorbește tot mai rar, dar care încă e acolo – în Palatul Victoria, cu pixul în mână și cu promisiunile prăfuite într-un sertar. Guvernarea continuă, doar că fără direcție, fără reforme și, mai ales, fără rezultate. Iar când ne vom trezi din fascinația alegerilor, s-ar putea să constatăm că țara a rămas în același loc. Sau mai rău.

Promisiuni fără acoperire, stagnare generalizată și un deficit bugetar cât casa

Trei luni din 2025 s-au scurs deja, timp suficient ca actuala guvernare să ne arate din ce aluat este făcută. Din păcate, ceea ce vedem este un tablou dezolant: promisiuni grandioase rămase neonorate, nici urmă de reformă reală, risipă bugetară în floare și un deficit care a luat-o razna. Sănătatea, educația, infrastructura? Toate bat pasul pe loc, în timp ce decidenții par paralizați sau depășiți de situație. Tonul oficial rămâne optimist și plin de scuze, dar rezultatele reale lipsesc cu desăvârșire. În locul schimbărilor asumate, ni se servesc amânări, justificări și un umor involuntar din partea guvernanților care încă mai cred că pot aburi o țară întreagă. Să analizăm pe rând ingredientele acestei rețete a eșecului.

Promisiuni mari, reforme inexistente

Actualii guvernanți au ajuns la putere trâmbițând reforma statului și reorganizarea aparatului bugetar. Ni s-a vorbit despre un “stat suplu și eficient”, despre “decență în cheltuirea banului public” și despre tăierea privilegiilor și posturilor inutile. Ce s-a ales din aceste promisiuni? Aproape nimic. Reforma administrației publice a fost practic abandonată, mascată sub vorbe frumoase despre digitalizare și consultare. Premierul ne asigură candid că restructurarea se va face „dar nu cu barda” – în traducere liberă, nu se face deloc. Între timp, aparatul bugetar rămâne stufoș și greoi, exact așa cum era. S-au eliminat câteva posturi pe ici-colo, dar cosmetizarea asta nu păcălește pe nimeni: din peste 1,3 milioane de bugetari, guvernul a “restructurat” sub 0,5%. Un mizilic. Au fost tăiate câteva funcții de conducere și posturi vacante (oricum neocupate), însă schema de personal a statului e departe de a fi suplă – mai degrabă își păstrează rotunjimile bine hrănite.

În loc să vedem reorganizări serioase de ministere, comasări de agenții sau desființarea instituțiilor redundante, am asistat la clasica vânzare de gogoși: s-a promis reducerea numărului de secretari de stat și de ministere, dar la final clientela politică tot și-a găsit loc călduț. Orice tentativă de reformă reală a fost amânată pe termen nedefinit. Ni se spune că mai întâi trebuie finalizată digitalizarea administrației ca să putem elimina personalul excedentar. Absolut convenabil: până se digitalizează România (un proces în eternă desfășurare), marea reformă poate fi pusă la păstrare. Între timp, cine are chef de Solitaire la birou tot acolo rămâne. Promisiunile de eficientizare s-au evaporat rapid, confirmând încă o dată că actuala guvernare excelează la vorbit și eșuează lamentabil la fapte.

Pentru a puncta doar câteva dintre angajamentele uitate, putem menționa:

• Reorganizarea aparatului bugetar – clamată obsesiv, dar rămasă pe hârtie. Nimeni n-a avut curajul să “taie în carne vie”; s-au tăiat cel mult niște unghii.
• Reducerea cheltuielilor publice – în loc de austeritate la vârf, statul continuă să cheltuie nesăbuit. Cureaua strânsă promisă s-a dovedit a fi elastică.
• Un stat suplu și performant – slogan frumos, dar realitatea e un stat obez birocratic. Eficiența administrației rămâne un mit, în timp ce risipa continuă în voie.

Lista ar putea continua, dar ideea e clară: la capitolul promisiuni neonorate, guvernarea actuală bifează aproape tot ce se putea. Reformele structurale sunt inexistente, iar schimbarea la față a statului rămâne o poveste frumoasă de adormit electoratul credul.

Buget șubred și spectrul taxelor mărite

Dacă la capitolul reformă stăm prost, finanțele publice stau și mai prost. Guvernul a evitat cuvântul “austeritate” ca pe o ciumă în discursuri, însă realitatea bugetară îl ajunge din urmă. Deficitul bugetar a explodat chiar din primele luni ale anului: în doar două luni din 2025, gaura în buget a trecut de 30 de miliarde (lei, nu că ar conta moneda – oricum e uriaș), adică peste 1,5% din PIB cheltuiți pe datorie într-un interval ridicol de scurt. Dacă ritmul acesta continuă, ne paște un deficit anual de-a dreptul catastrofal, cu mult peste limitele pe care România s-a angajat să le respecte. Cu alte cuvinte, finanțele țării sunt pe o pantă periculoasă, iar guvernanții par incapabili să apese frâna.

Cum am ajuns aici? Simplu: cheltuieli mari, venituri insuficiente și zero voință politică de a tăia din risipă. Aparatul bugetar costă enorm (salarii, sporuri, beneficii), pensiile speciale mănâncă resurse, subvențiile curg, iar investițiile publice – oricât de necesare – sunt adesea ineficiente sau umflate ca preț. Guvernul actual a preferat să nu deranjeze prea tare electoratul înainte de alegeri, pompând bani în diverse direcții, pentru ca abia acum să constate că sacul e gol. Iar acum, pus în fața dezastrului bugetar, ce face? Nu reduce serios cheltuielile, ci caută disperați bani în alte părți. Mediul privat și populația simt deja suflarea fierbinte a Fiscului în ceafă.

Foamea de taxe

În loc să vedem o cură de slăbire a cheltuielilor statului, vedem o foame tot mai mare de taxe. Guvernul a început să crească pe furiș povara fiscală: a eliminat facilitățile pentru angajații din IT, construcții și agricultură (se duc și puținele stimulente care mai țineau forța de muncă în țară), a dublat practic impozitarea microîntreprinderilor prin reducerea plafonului de încadrare și a introdus taxe noi absurde (precum impozitul de 1% pe clădirile companiilor, gândit brusc, peste noapte, de nici funcționarii din Finanțe nu știau cum să-l aplice). A înghețat salariile bugetarilor și pensiile – semn clar că buzunarele statului sunt goale – însă aceste măsuri de avarie nu sunt nici pe departe suficiente. TVA mărit? Impozite noi? Deși oficial premierul ne asigură că nu va crește marile taxe, nimeni nu-l mai crede. Când ai un deficit scăpat de sub control, e doar o chestiune de timp până când guvernul bagă mâna adânc în buzunarele contribuabililor. Spectrul majorării TVA sau al introducerii de impozite suplimentare planează amenințător, oricât ar încerca puterea să ne adoarmă cu declarații liniștitoare.

Cert este că bugetul e șubred, datoria publică crește, iar ratingul de țară atârnă de un fir de ață. Dacă guvernarea continuă în ritmul ăsta, ne putem trezi curând fie cu taxe sufocante, fie cu tăieri dureroase impuse de realitate (sau de vreo instituție financiară internațională venită să ne scoată castanele din foc). Oricare scenariu ar fi, cetățeanul de rând va plăti factura incompetenței guvernamentale.

Sănătatea, educația și infrastructura încremenite

Un guvern eficient ar trebui să fie măsurat și prin progresul în domeniile vitale – sănătate, educație, infrastructură. Din păcate, și aici performanța actualei guvernări este lamentabilă. După atâta timp la putere, avem tot spitale vechi și depășite, un sistem medical subfinanțat și marcat de crize continue. Ne aducem aminte de promisiunile răsunătoare: 13 spitale regionale noi, 10 spitale județene moderne, unități medicale reabilitate – toate trebuiau să fie în plin șantier sau gata de inaugurare, conform basmelor servite publicului. Realitatea? Niciun spital regional nou nu a fost finalizat, ba chiar construirea lor înaintează în ritm de melc anemic. Se taie panglici invizibile la proiecte inexistente. În multe spitale actuale, pacienții încă se lovesc de lipsuri revoltătoare – de la deficit de medicamente esențiale, la secții supraaglomerate și instalații vechi care mai și iau foc din când în când. Personalul medical? Demotivat și exasperat, mulți doctori și asistente continuă să plece peste hotare sătui de condițiile de aici. Stagnare este cuvântul care definește sistemul sanitar sub această guvernare, cu un cinism dureros: și în 2025, sănătatea rămâne un pacient cronic al statului.

În educație, povestea e similară. După greve masive anul trecut și promisiuni de schimbare, profesorii au primit doar firimituri și promisiuni ambalate frumos. Legea educației s-a schimbat din nou, manualele încă sunt insuficiente sau proaste, iar programele școlare parcă sunt făcute să bulverseze atât elevii, cât și profesorii. Finanțarea educației rămâne mult sub 6% din PIB promis cândva prin lege – o altă promisiune aruncată la coș. Școlile din mediul rural încă au toaleta în curte și pereții crăpați, laboratoarele sunt inexistente. Elevii excepționali fug la universități în străinătate, cei rămași în țară se zbat într-un sistem greoi care nu îi pregătește pentru piața muncii de azi. În loc să vedem investiții strategice în școli, formare de profesori, curriculum adaptat secolului 21, vedem aceleași carpeli și experimente eșuate pe copii. România educată rămâne un slogan gol în gura politicienilor, în timp ce generațiile trec printr-o școală cu probleme nerezolvate.

La capitolul infrastructură, aceeași dezamăgire cronică. Se laudă guvernanții cu cifre utopice – cică vom inaugura vreo 250-300 km de autostradă și drum expres în 2025, dacă e să-i ascultăm. Realitatea mușcă din nou: șantiere întârziate, licitații contestate, proiecte blocate. Autostrada Moldovei, așa mult promisă, înaintează cu viteza melcului turbat; capetele de autostradă poate se vor uni la Sfântul Așteaptă. În sud, drumul expres Craiova-Pitești a tot fost “inaugurat” pe bucăți, dar de finalizat complet încă nu e finalizat – mereu mai apare câte ceva. Despre autostrada Comarnic-Brașov nici nu mai are rost să vorbim, că deja e un banc național. Căile ferate? Trenurile fac în continuare 10 ore pe distanțe pe care în Vest le parcurgi în 3, și oricând un pod se poate prăbuși sub ele, cum s-a mai întâmplat. Guvernul zice că a alocat fonduri record pentru investiții, dar ce folos dacă execuția e jalnică? Banii stau prin conturi sau se risipesc pe studii de fezabilitate fără urmări. Infrastructura României rămâne în coada Europei, iar marile proiecte ale actualei guvernări există doar pe hârtie și în prezentări PowerPoint optimiste. În teren, șoferii încă își rup mașinile pe drumuri proaste, navetiștii pierd ore bune zilnic din cauza transportului precar, iar economia suferă din pricina acestor întârzieri. Stagnare și aici, sub privirile neputincioase ale unor autorități depășite.

Decizii întârziate și scuze infinite

Un alt capitol la care guvernarea actuală strălucește prin negativism este modul de a lua decizii: încet, haotic și cu jumătate de măsură. Pasivitatea și ineficiența definesc stilul de guvernare din ultimele luni. Problemele stringente sunt abordate tardiv, doar când situația devine critică sau când nu se mai poate ascunde gunoiul sub preș. Au știut toți de anul trecut că deficitul va fi o bombă cu ceas, dar guvernanții au stat impasibili până ce bombă a explodat în față. Abia la final de an 2024 și-au amintit că ar fi cazul de niște măsuri, pe care le-au și băgat atunci pe repede-înainte sub forma unei ordonanțe-trenuleț stufoase, adoptată pe repaus repede, fără dezbatere, peste noapte. Rezultatul? Haos legislativ: unele măsuri erau atât de prost gândite încât au trebuit modificate imediat, pentru că nici măcar ministerele nu știau cum să le aplice. Așa se guvernează la noi: pompieristic, fără cap și coadă, cu ordonanțe de urgență emise la ceas de seară și schimbate la ceas de dimineață. O improvizație permanentă, de parcă ar conduce țara după ureche.

Când nu stă în expectativă, actualul executiv excelează în arta scuzelor și justificărilor. Orice eșec are parte de un vinovat extern: ba „greaua moștenire” (deși sunt la putere de ani buni – dar n-au jenă să dea vina pe abstractul trecut), ba contextul internațional (pandemie, război, inflație – de parcă numai România a fost lovită de astea), ba opoziția care cică se opune la orice (o opoziție oricum firavă și fragmentată). Miniștrii și liderii coaliției apar la televizor cu un discurs de auto-victimizare incredibil: “Nu e vina noastră că nu putem face reforme, situația e dificilă, nu ne lasă X și Y, nu putem tăia pentru că ar suferi oamenii…” și tot așa. În schimb, nimeni nu-și asumă responsabilitatea directă. Pasivitatea în luarea deciziilor cruciale – cum ar fi restructurarea cheltuielilor sau reforma sistemelor publice – este apoi însoțită de ineficiență când în sfârșit se hotărăsc să facă ceva. Totul se implementează prost și la minimul necesar.

Această ineficiență guvernamentală se vede și în detalii de zi cu zi: proiecte de lege anunțate cu surle și trâmbițe zac prin sertare, hotărâri importante sunt împinse de pe o săptămână pe alta, ba chiar se mai și încurcă unii pe alții în declarații. Un ministru promite ceva dimineața, altul îl contrazice seara. Coaliția pare adesea că nu vorbește pe o singură voce sau că n-are un plan coerent. Iar noi, cetățenii, stăm și asistăm la acest teatru al indeciziei, în timp ce problemele reale se acutizează.

Încotro? – avertisment pentru guvernanți

Tonul acestui articol este deliberat incisiv și dezamăgit, pentru că altfel nu ai cum să abordezi starea jalnică a guvernării actuale. Nu e vorba de partizanat politic sau de vreo comparație cu alții din trecut – pur și simplu ceea ce se întâmplă acum, sub ochii noștri, este de neacceptat pentru o țară care își dorește progres și bună guvernare. Dacă executivul nu își revine din amorțeală și nu iese din paradigma tergiversărilor nesfârșite, consecințele vor fi extrem de grave. Un deficit scăpat de sub control înseamnă datorii pe spinarea noastră și a copiilor noștri, înseamnă risc de criză economică și tăieri brutale atunci când nu va mai fi de unde. Lipsa de reforme înseamnă o economie necompetitivă, un sector public greoi care sufocă inițiativa privată și atrage tot mai mult disprețul cetățenilor. Stagnarea în sănătate și educație înseamnă generații sacrificate, vieți pierdute cu zile și perpetuarea subdezvoltării. Infrastructura nefuncțională înseamnă investiții străine ratate și frustrări zilnice pentru fiecare dintre noi. Iar toate la un loc duc la o scădere a încrederii oamenilor în conducătorii lor și, mai rău, în ideea că statul poate lucra în beneficiul public.

Inconsistența purgatoriului

Guvernanții de astăzi trebuie să înțeleagă un lucru simplu: rabdarea publicului are o limită. Nu poți guverna la nesfârșit doar cu vorbe goale și peticeli de moment. Realitatea economică te ajunge din urmă, la fel și nevoile sociale. Dacă ei continuă pe calea pasivității și a improvizației, nu fac decât să împingă România și mai adânc într-o gaură din care va fi tot mai greu de ieșit. Nu vom sugera aici explicit ce ar trebui să facă – ar fi prea multe de spus oricum – dar le transmitem un avertisment clar: continuați așa pe propriul risc. Riscul de a arunca țara într-o criză majoră, riscul de a vă prăbuși voi înșivă sub propria ineficiență și de a fi măturați de pe scena politică de furia unei populații sătule. Până una-alta, însă, noi rămânem cu dezamăgirea profundă că încă o guvernare ne tratează cu indiferență și nepăsare, în timp ce România reală stagnează sau chiar regresează.

În concluzie, starea guvernării actuale în martie 2025 este sumbră: un amestec de promisiuni uitate, stagnare generalizată și decizii ratate. Este o lecție dureroasă despre cum să NU conduci o țară. Rămâne de văzut dacă acest guvern își va veni vreodată în fire – de preferat, înainte ca pagubele să fie ireparabile. Până atunci, nu ne rămâne decât să privim cu un amestec de furie și amărăciune cum România este ținută pe loc de propria sa conducere.

Despre evoluția României pe plan extern vom discuta, împreună, cât de curând. Fiindcă avem despre ce. Și suntem destul de furioși, ca să fim sinceri.