Propaganda oficială a regimului Putin: anatomia minciunii la vârf

La trei ani de la invazia neprovocată a Ucrainei, mașinăria de propagandă a regimului Putin continuă să toarne distorsiuni și minciuni cu o prolificitate uimitoare. Data de 27 martie 2025 ne găsește într-un context în care oficialii ruși – de la președintele Vladimir Putin și ministrul de externe Serghei Lavrov, până la purtătorii de cuvânt ai Kremlinului – și-au perfecționat discursul paralel cu realitatea.

Aceștia prezintă Rusia drept o victimă permanent amenințată, NATO drept un agresor expansionist, iar Ucraina drept un stat „nazist” ilegitim ce merită „denazificat”. În rândurile ce urmează vom realiza o radiografie comprehensivă a propagandei de la nivel înalt al Moscovei, analizând declarațiile recente ale reprezentanților oficiali ai Rusiei și demontând, cu argumente solide și un strop de ironie, absurditățile evidente pe care aceștia le promovează.

Vom examina temele preferate ale dezinformării rusești, metodele prin care diplomația este folosită ca vector al intoxicării, precum și reacțiile presei și comunității internaționale. De asemenea, vom evidenția modul în care această propagandă reverberează în spațiul românesc și est-european, unde unele voci o amplifică, iar altele o contracarează energic.

Mitul „NATO agresiv” și Rusia permanent amenințată

Una dintre tezele centrale ale propagandei Kremlinului este că extinderea NATO ar fi forțat Rusia să reacționeze „pentru propria securitate”. În narativul oficial rus, Occidentul – în special Alianța Nord-Atlantică – este portretizat ca un inamic agresiv care se apropie inexorabil de granițele Rusiei, amenințându-i existența. Serghei Lavrov repeta obsesiv că „planurile NATO de a include Ucraina” au creat amenințări intolerabile la adresa Rusiei, justificând astfel invazia.

„Președintele Biden a făcut o greșeală uriașă când a refuzat să asculte ce avea de spus Rusia și a insistat ca Ucraina să intre în NATO, creând amenințări inacceptabile” – declara Lavrov într-un interviu recent, reatribund vina pentru război Occidentului.

Această versiune convenabilă a istoriei ignoră un fapt esențial: în realitate, perspectiva aderării Ucrainei la NATO era extrem de îndepărtată. În ajunul invaziei din 2022, lideri occidentali de prim rang îi garantaseră lui Putin că aderarea Kievului nu era pe agenda apropiată – de pildă, cancelarul german Olaf Scholz l-a asigurat că Ucraina nu va intra în NATO „cel puțin în următorii 30 de ani”.

Cu alte cuvinte, nu exista nicio amenințare militară iminentă din partea Ucrainei sau a NATO care să justifice atacul masiv lansat de Kremlin.

Propaganda rusă mai pretinde că NATO, extinzându-se către est, ar fi încercuit și provocat Rusia. Și această afirmație se prăbușește sub propria absurditate. Alianța Nord-Atlantică a avut frontieră directă cu Rusia încă din 1949, prin Norvegia, fără ca acest lucru să fi generat vreun conflict.

Mai mult, aderarea țărilor din Europa Centrală și de Est la NATO în anii 1990-2000 (inclusiv Polonia și statele baltice, care au adus NATO la câteva sute de kilometri de Moscova) nu a produs nici o criză de securitate reală.

Cel mai grăitor exemplu este reacția lui Putin la extinderea NATO în 2022-2023: când Finlanda și Suedia au decis să adere la Alianță, dublând practic lungimea frontierei NATO-Rusia, Putin a răspuns cu nonșalanță că Rusia „nu are nicio problemă” cu aderarea acestor două țări.

Ba chiar a retras trupe de la granița cu Finlanda, lăsând practic nesupravegheată acea frontieră pe care, teoretic, NATO ar fi putut-o folosi pentru o agresiune. Cum poate Kremlinul susține, așadar, că se teme existențial de o ipotetică intrare a Ucrainei în NATO, în timp ce nu pare deloc deranjat de prezența imediată a NATO la granițele sale nordice? Contradicția este atât de flagrantă încât până și observatorii mai puțin avizați ai politicii internaționale o remarcă: Putin nu are nicio problemă cu militarii NATO în Norvegia, Estonia sau acum Finlanda, dar pretinde că prezența ipotetică a NATO în Ucraina peste decenii ar justifica cea mai mare invazie din Europa de la al Doilea Război Mondial.

În termeni militari, această justificare nu are sens, după cum concluzionează o analiză Atlantic Council – singura explicație rezonabilă este că Kremlinul obiectează specific la existența Ucrainei independente, nu la NATO în general.

Cu alte cuvinte, „amenințarea NATO” este un pretext, o perdea de fum propagandistică menită să ascundă ambițiile expansioniste ale lui Putin asupra Ucrainei.

Retorica victimizării merge mână în mână cu acuzațiile la adresa Occidentului. Oficialii ruși pretind în mod curent că Rusia este „încercuită” și vizată de planuri occidentale malefice. Lavrov însuși a avertizat recent că declarațiile liderilor europeni reprezintă „o amenințare directă la adresa Rusiei”, comparându-l pe președintele francez Emmanuel Macron cu Napoleon și Hitler – alți doi lideri care au „vrut să lupte contra Rusiei”.

Desigur, în realitate Macron nu a făcut decât să reafirme sprijinul defensiv al Franței pentru aliații săi și pentru Ucraina, însă prin oglinda distorsionată a propagandei ruse orice discurs occidental de descurajare devine, chipurile, o provocare agresivă. Astfel de paralele istorice forțate (Macron egal Napoleon, Zelenski egal Hitler, după cum vom vedea) au rolul de a alimenta complexul cetății asediate în rândul publicului rus: mesajul subliminal este că „Occidentul ne vrea răul, la fel ca în 1812 și 1941, deci orice acțiune a noastră este una de apărare sfântă”. În acest cadru, Putin se înfățișează drept continuatorul victoriei asupra fascismului, luptând acum împotriva unui Occident „neo-fascist” imaginar. Iar populației ruse, traumatizată colectiv de memoria Marelui Război Patriotic, i se servește ideea că Rusia duce din nou un război existențial împotriva invadatorilor, de data asta nu sub forma unor armate la porți, ci sub forma sancțiunilor economice și a „ingerințelor” NATO. Această narațiune a fost demontată de fapte la nivel internațional – de pildă, liderii occidentali au subliniat că NATO este o alianță defensivă și nimeni nu amenințase teritoriul rus, însă Kremlinul se bizuie pe forța repetiției: dacă afirmă suficient de des că este victima, speră că măcar propriii cetățeni (și un segment al opiniei internaționale) vor ajunge să creadă asta.

„Ucraina nazistă” – minciuna preferată a Kremlinului

Dintre toate falsurile propagandei ruse, etichetarea Ucrainei drept „stat nazist” sau „regim fascist” este poate cea mai toxică și totodată cea mai grotescă. Chiar de la debutul invaziei, Vladimir Putin a pretins că scopul operațiunii militare este „denazificarea” Ucrainei, o afirmație uluitoare având în vedere că Ucraina este o democrație condusă de un președinte de origine evreiască, Volodimir Zelenski, care a și pierdut membri ai familiei în Holocaust. Cu toate acestea, mașinăria de propagandă de la Kremlin a împins această minciună la extrem, încercând să picteze autoritățile de la Kiev drept un soi de junta neonazistă care își oprimă propriul popor și trebuie înlăturată. Serghei Lavrov, în special, a devenit portavocea celor mai aberante teorii pe această temă. Într-un interviu acordat la începutul lui martie 2025 publicației ruse Krasnaia Zvezda, ministrul de externe a lansat un atac virulent la adresa președintelui ucrainean Zelenski, pe care l-a numit „nazist pur” și „trădător al poporului evreu”.

În aceeași tiradă, Lavrov a susținut că Zelenski ar fi ajuns la putere cu mesaje de pace, dar ulterior ar fi instaurat un regim neonazist la Kiev. Ironia – sau mai bine zis insulta – este strigătoare la cer: să-l acuzi de nazism chiar pe Zelenski, primul președinte evreu al Ucrainei, este o distorsiune cinică a istoriei și o jignire la adresa memoriei victimelor Holocaustului. Nici măcar Israelul, țară cu relații tradițional apropiate de Rusia, nu a putut trece cu vederea asemenea declarații: anterior, în 2022, Lavrov provocase o indignare internațională afirmând (fără nicio bază) că „și Hitler avea origini evreiești”, în încercarea de a justifica minciuna că „și evreii pot fi naziști”.

Guvernul israelian a condamnat vehement acele afirmații, calificându-le drept antisemite și revoltătoare, dar aparatul propagandistic al Moscovei nu s-a oprit, reluând periodic tema „Zelenski-nazistul” până în zilele noastre.

Ce urmărește Kremlinul prin această falsificare crasă? Demonizarea absolută a adversarului și legitimarea agresiunii proprii. În imagologia rusă, „nazist” echivalează cu răul absolut, dușmanul care poate și trebuie distrus fără milă – pentru ruși, amintirea războiului contra Germaniei hitleriste este sacrosanctă. Așadar, dacă reușesc să convingă (fie și doar pe publicul intern) că la Kiev domnesc „naziști”, atunci războiul Rusiei devine, în percepție, unul just și necesar, o continuare a luptei eroice din anii ’40. Este o manipulare emoțională intensă, care exploatează traumele trecutului pentru a galvaniza sprijinul în prezent. Numai că, factual, această acuzație nu are nicio susținere. Extrema dreaptă din Ucraina este de fapt extrem de slabă pe plan politic. Partidele ultranaționaliste au eșuat sistematic în alegeri: la ultimele scrutinuri parlamentare, formațiunile de extremă dreaptă abia au adunat împreună în jur de 2% din voturi, rămânând fără reprezentare în Parlament.

Președintele Zelenski a câștigat alegerile din 2019 detașat, pe o platformă centristă și promițând pace, nu extremism – la polul opus de retorica naționalistă. Iar guvernul său este compus din tehnocrați și reformatori pro-occidentali, nu din fanatici ideologici. Desigur, ca în orice societate, există și în Ucraina grupări marginale ultranaționaliste (ex: Regimentul Azov, inițial o miliție voluntară cu membri cu vederi de extremă dreaptă, integrat ulterior în Garda Națională). Dar influența lor reală este limitată și în niciun caz nu controlează deciziile țării. Prin contrast, în Rusia însăși, regimul Putin a întreținut și finanțat mișcări neonaziste și extremiste în Europa de ani de zile, ca parte a eforturilor sale de a destabiliza democrațiile occidentale – încă o dovadă de proiectare a propriei culpe asupra altora.

Lavrov și alți oficiali ruși încearcă să acrediteze ideea că Ucraina își persecută minoritatea rusă și că ar comite un „genocid cultural” împotriva vorbitorilor de limbă rusă. Și acest leitmotiv face parte din justificarea „denazificării”: cică regimul de la Kiev este atât de extremist încât vrea să șteargă identitatea rusă de pe teritoriul Ucrainei. Să examinăm faptele: după 2014, Ucraina a adoptat într-adevăr legi care promovau limba ucraineană în spațiul public și educație, ca reacție la secole de rusificare imperială și sovietică. Însă a vorbi despre „exterminarea” vorbitorilor de rusă este pură fantezie propagandistică. Până la invazia rusă, limba rusă era folosită liber în Ucraina, inclusiv în media și viața de zi cu zi, mai ales în zonele din est și sud.

Chiar și Zelenski, înainte de a fi președinte, își câștigase faima de comedian vorbind în rusă. Este adevărat că Ucraina, ca stat, încearcă să-și consolideze limba națională, dar acest efort legislativ este similar cu politicile multor altor țări post-coloniale și nicidecum un „genocid cultural”. Ironia amară este că „apărătorii” ruși ai rusofonilor au devastat exact acele comunități pe care pretind că le protejează.

Cel mai tragic exemplu: Mariupol, un oraș ucrainean majoritar rusofon și în mare parte prorus înainte de 2022, a fost asediat și distrus în proporție de peste 90% de bombardamentele rusești. Aproximativ 20.000 de civili au pierit acolo sub bombele „eliberatoare” ale Kremlinului.

Cum se împacă acest masacru cu pretenția Moscovei de a salva populația vorbitoare de rusă de la un presupus regim opresiv de la Kiev? Răspunsul este simplu: nu se împacă deloc, dar propaganda mizează pe mințile scurte și pe efectul emoțional al sloganelor. Kremlinul spune că luptă contra „naziștilor” și „protejează rusofonii”, în timp ce faptele arată că își bombardează fără milă chiar propriii vorbitori de limbă rusă din Ucraina.

Un dublu limbaj orwellian domină discursul: distrugerea orașelor este „eliberare”, ocuparea teritoriilor vecinului este „denazificare”, iar invadatorii pozează în salvatori.

Diplomația minciunii: Lavrov și vectorii oficiali ai dezinformării

În eșafodajul propagandei ruse, un rol aparte îl are diplomația, transformată de regimul Putin într-o tribună de la care să-și difuzeze intoxicările la nivel global. Ministrul de Externe Serghei Lavrov este figura centrală în acest sens – un diplomat de carieră care și-a pus complet competențele în slujba dezinformării. În ultimul an, Lavrov a fost hiperactiv: a acordat interviuri maraton presei ruse și străine (selectând cu grijă interlocutori obedienți), a luat cuvântul în foruri internaționale și a efectuat turnee diplomatice în Asia, Africa și Orientul Mijlociu, pretutindeni cu mesajul invariabil că Rusia are dreptate și Occidentul minte. Să analizăm câteva exemple revelatoare:

Interviul lui Lavrov de la Riyad (februarie 2025): În cadrul unor discuții avute în capitala Arabiei Saudite cu emisarii noii administrații Trump din SUA, Lavrov a strecurat abil un calup de propagandă menit să semene neîncredere între Ucraina și vecinii săi europeni. El a sugerat că „unele state membre UE au pretenții teritoriale asupra Ucrainei”, invocând declarații ale unor „politicieni din România”.

Concret, Lavrov s-a referit la afirmațiile revizioniste ale lui Călin Georgescu, un personaj marginal al politicii românești, care vorbise despre o posibilă împărțire a Ucrainei între țările vecine. Faptul că Georgescu nu avea nicio funcție oficială nu l-a împiedicat pe șeful diplomației ruse să ridice elucubrațiile acestuia la rang de indiciu de plan teritorial al României. Scenariul era, evident, fabricat: întrebarea care a permis această declarație a venit chiar de la agenția rusă TASS, semn că totul a fost regizat. Iar presa de propagandă de la Moscova a preluat imediat tema: „România și alte câteva țări UE discută despre pretenții teritoriale în Ucraina”, a titrat TASS, în timp ce ziarul Pravda (oficios al Kremlinului) a plusat afirmând că Georgescu ar fi zis că „Ucraina este o entitate fictivă ce ar putea fi împărțită între alte state”.

Scopul acestui joc propagandistic este clar – ațâțarea neîncrederii: Rusia vrea să inducă ideea că, de fapt, toți vecinii Ucrainei ar fi hrăniți de gânduri expansioniste, nu doar ea, urmărind astfel să compromită sprijinul Poloniei, României sau al altor țări pentru Kiev. Bineînțeles, autoritățile române au reacționat prompt demontând aceste fabulații. Ministerul de Externe al României a respins public insinuările lui Lavrov, amintind că astfel de atitudini fac parte din „instrumentarul de propagandă și dezinformare” al Federației Ruse, amplificat după declanșarea războiului contra Ucrainei.

Și nu e pentru prima dată când Kremlinul agită spectrul revizionismului: încă din 2022, Dmitri Medvedev (vicepreședintele Consiliului de Securitate al Rusiei) publica pe rețele sociale o hartă fantasmagorică în care Ucraina era divizată între vecini, atribuind României Bucovina de Nord și alte teritorii – o provocare pe care Bucureștiul a catalogat-o imediat drept dezinformare malignă.

Folosirea agenților de influență pro-ruși: Lavrov nu a acționat singur în promovarea narativului „țările vecine vor să rupă Ucraina”. La scurt timp după declarațiile sale, Viktor Medvedciuk, un binecunoscut politician ucrainean pro-Kremlin (considerat finul lui Putin), a declarat și el pentru TASS exact același lucru: că vecinii Ucrainei, inclusiv România, vor să anexeze teritorii ale acesteia.

Medvedciuk a invocat, la fel ca Lavrov, declarații ale unor politicieni din țările respective care ar susține planuri revizioniste, menționând-o explicit pe senatoarea Diana Șoșoacă din România.

Șoșoacă, o figură extremistă și o favorită a presei ruse, a cerut într-adevăr în trecut anexarea simbolică a unor teritorii istorice, declarație imediat amplificată de propaganda de la Moscova. Avem aici un joc în oglindă: Kremlinul își utilizează pionii locali (politicieni marginali, cunoscuți pentru poziții pro-ruse) pentru a genera „dovezi” pe care apoi le citează ca justificație a propriilor narațiuni. Este o metodă clasică de dezinformare: să pui în circulație o minciună prin gura altora și apoi s-o validezi tu însuți invocând „au spus-o și alții”. În acest caz, Lavrov → presa rusă → Medvedciuk → din nou presa rusă, într-un cerc de feedback menită să dea impresia unui cor de confirmări. Partea bună este că țările vizate au început să devină imune la asemenea tactici: Polonia, de exemplu, a reacționat încă din 2022 la afirmații similare ale șefului spionajului rus (Serghei Narîșkin) privind presupuse planuri poloneze asupra Ucrainei, numindu-le explicit „minciuni menite să semene neîncredere” și subliniind că scopul propagandei ruse este „să submineze cooperarea dintre Ucraina și Polonia”.

Cu alte cuvinte, nimeni în Estul Europei nu mai ia de bune aceste scorneli, în afara cercurilor conspiraționiste deja convinse.

Lavrov vs. Europa și SUA

Un alt element al diplomației de propagandă ruse este divizarea Occidentului. Lavrov a început să facă distincție între „băieții răi” (europenii care sprijină ferm Ucraina) și „băiatul bun de circumstanță” – anume noua administrație americană condusă de Donald Trump, care în viziunea Moscovei ar fi mai „pragmatică”. În declarații recente, Lavrov a lăudat public ceea ce el a numit „bunul simț” al lui Trump în dorința de a pune capăt războiului, în timp ce a condamnat liderii europeni că vor să prelungească conflictul.

„Donald Trump este un pragmatic, are sloganul common sense (bun simț) – o abordare diferită, de aceea e interesant să lucrăm cu el”, a spus Lavrov, conform unei transcrieri a Ministerului de Externe rus.

În același timp, într-un interviu dat ziarului militar rus, Lavrov a acuzat țările UE că vor să continue „banchetul” războiului și caută să „proptească regimul de la Kiev cu baionetele lor, sub forma unor unități de menținere a păcii”, avertizând că o asemenea prezență occidentală ar îngheța conflictul fără a-i rezolva „cauzele profunde”.

Practic, Moscova transmite că americanii rezonabili (Trump) înțeleg poziția Rusiei, pe când europenii belicoși (Macron, Scholz, etc.) vor să distrugă Rusia. Acest joc dublu are ca țintă atât fisurarea unității occidentale, cât și propaganda internă: la televiziunile ruse se repetă ad nauseam cum chiar și americanii încep să vadă adevărul (când de fapt e vorba de o schimbare de administrație și de abordare politică peste Ocean), pe când europenii sunt demonizați ca fiind „crucibulul războiului” – expresie folosită de Lavrov într-o conferință de presă.

Kremlinul a mers până acolo încât purtătorul de cuvânt Dmitri Peskov a declarat că pivotul politicii externe a SUA sub Trump „coincide în mare măsură cu viziunea noastră” – practic o validare insolentă a reușitei propagandei ruse asupra noii conduceri americane. Afirmațiile lui Peskov, difuzate pe canalele de știri rusești, sugerau un fel de satisfacție: iată, Washingtonul ne dă dreptate. Desigur, această situație este una conjuncturală și controversată în sine pe plan internațional, dar propaganda rusă a valorificat-o la maximum, prezentând-o ca pe o înfrângere a „Europei colective” și o justificare tardivă a poziției Kremlinului. În fapt, scaunul Rusiei la masa negocierilor globale rămâne extrem de șubred – alianța occidentală nu s-a rupt, iar sprijinul pentru Ucraina continuă robust dinspre Europa, Canada, Japonia, etc. Însă în discursul oficial rus, a fost nevoie de o pseudo-victorie propagandistică: Lavrov și Peskov clamează acum că „inclusiv SUA recunosc cauzele războiului”, ceea ce pentru audiența internă rusă sună ca o mare legitimare.

Dezinformarea la ONU: Un capitol aparte al diplomației de intoxicare îl constituie spectacolul oferit de Rusia în forurile internaționale, mai ales la Consiliul de Securitate al ONU. În mod tradițional, ONU era scena negocierilor discrete și a declarațiilor diplomatice atent calibrate. În ultimii ani însă, reprezentanții ruși au transformat aceste reuniuni în veritabile teatre ale absurdului propagandistic. De pildă, în 2022 Moscova a convocat o ședință a Consiliului de Securitate pentru a lansa acuzații fanteziste despre laboratoare biologice americane în Ucraina, sugerând că Ucraina și SUA ar dezvolta arme biologice interzise. Nicio dovadă nu a fost prezentată – pentru că aceste laboratoare pur și simplu nu existau, fiind o teorie conspiraționistă răspândită de site-urile pro-Kremlin. Răspunsul occidental în acel for a fost dur: ambasadoarea SUA la ONU a denunțat „minciunile și înșelătoriile” Rusiei, amintind că experții au demontat punct cu punct fiecare acuzație și că Moscova „abuzează” de Consiliul de Securitate pentru a-și propaga falsurile. Reprezentanta Marii Britanii a subliniat limpede: „Alegațiile Federației Ruse nu au absolut nicio bază factuală credibilă, iar eforturile ei îndelungate de dezinformare subminează cooperarea pașnică în domeniul biologic”.

Cu alte cuvinte, diplomații occidentali le-au spus verde-n față rușilor, în plenul ONU, că mint și că otrăvesc fântânile diplomației. Chiar și China, de obicei aliat tacit al Moscovei, s-a abținut de la a susține aceste bazaconii, astfel că Rusia a rămas izolată (a fost susținută doar de un vot din 15 într-o rezoluție eșuată pe acest subiect).

Episodul biolaboratoarelor este emblematic pentru modul în care regimul Putin folosește inclusiv prestigiul (în scădere) al tribunei ONU pentru a da greutate teoriilor conspirației pe care altminteri le găsim pe site-uri obscure. Diplomația rusă a devenit un megafon al propagandei, sacrificând orice urmă de credibilitate rămasă: cum observa un comentator occidental, dacă cuvintele își pierd înțelesul, iar adevărul și minciuna sunt puse pe picior de egalitate, diplomația devine imposibilă.

Or, exact asta se întâmplă când reprezentanții ruși emit falsuri sfruntate în arena internațională – fac imposibil dialogul onest, căci nicio înțelegere nu se poate baza pe premise false. În aprilie 2023, când Rusia a deținut președinția rotativă a Consiliului de Securitate, Lavrov însuși a prezidat o sesiune și a avut tupeul de a vorbi despre respectarea Cartei ONU, stârnind consternare și părăsirea sălii de către mulți ambasadori occidentali. Diplomația ca teatru al absurdului – iată una dintre moștenirile acestei perioade întunecate. Totuși, merită menționat că aceste eforturi de dezinformare la nivel înalt au și un efect de bumerang: au izolat și mai mult Rusia pe scena globală și au făcut ca declarațiile venite de la Moscova să fie privite cu o tot mai mare suspiciune. Când spui minciuni demonstrabile în fața întregii lumi, îți erodezi singur orice capital de încredere.

Impactul propagandei în România și Europa de Est

Propaganda Kremlinului nu operează în vid. Ea încearcă permanent să-și găsească ecouri locale în țările-țintă, inclusiv în România și statele est-europene aflate în prima linie a conflictului informațional. De-a lungul ultimilor ani, spațiul românesc a fost inundat periodic de narațiuni consonante cu cele ale propagandei ruse: de la teoriile conspirației anti-vaccin și anti-UE, până la mesaje anti-ucrainene și pro-Kremlin odată cu izbucnirea războiului. Canalele oficiale de dezinformare ale Rusiei (Sputnik, Russia Today) au fost interzise în România și în UE în 2022, ceea ce a redus vizibilitatea directă a propagandei de la sursă. Cu toate acestea, narațiunile rusești toxice s-au strecurat prin intermediul rețelelor sociale, al site-urilor obscure și al unor vectori interni – politicieni sau „analiști” autohtoni dispuși să le vehiculeze.

Cazul Călin Georgescu, menționat mai sus, este ilustrativ. Acesta, un personaj care cocheta cu extremele politicii (inclusiv o scurtă afiliere la partidul extremist AUR), a reluat tezele propagandei ruse privind împărțirea Ucrainei, oferind astfel muniție mediatică Moscovei. Un alt exemplu este senatoarea Diana Șoșoacă, care a devenit un adevărat star pe canalele rusești după ce a depus în Parlament o aberantă propunere de lege pentru unirea cu „teritoriile românești istorice” din Ucraina. Deși în România inițiativa ei a fost privită aproape unanim ca o farsă iresponsabilă (condamnată de toate partidele mainstream și desființată juridic ca neconstituțională), presa rusă a prezentat-o triumfal ca pe o dovadă că România plănuiește anexiuni. Astfel de figuri marginale sunt ridicate artificial la rang de portavoci ale „adevărului” de către propaganda rusă, distorsionând percepția publicului rus asupra opiniei din țările noastre. Între timp, în România, atât autoritățile cât și societatea civilă au devenit mai vigilente: Serviciul de Informații Externe a avertizat în rapoarte oficiale asupra intensificării propagandei ruse, iar ONG-urile de fact-checking demontează constant știrile false provenite dinspre Est.

În ansamblu, impactul propagandei ruse în România și Europa de Est este unul mixt. Pe de o parte, marea majoritate a populației respinge narativele pro-Kremlin – în România, sprijinul popular pentru Ucraina și pentru apartenența la NATO rămâne ridicat, iar opinia publică este sensibilizată de amintirea propriilor experiențe istorice cu imperialismul rus/sovietic. Pe de altă parte, există buzunare de public mai vulnerabile la dezinformare: grupări naționaliste, filorusofile sau conspiraționiste care preiau și amplifică mesajele Moscovei. În social media în limba română circulă, de pildă, clipuri cu Lavrov subtitrate, articole dubioase care repetă tezele „Ucraina nazistă” sau „Occidentul decadent”.

Partidul extremist AUR, deși oficial condamnă agresiunea Rusiei, găzduiește în sfera sa de influență persoane (precum Georgescu sau diverși vloggeri) care fac jocul propagandei ruse. Răspunsul instituțional a inclus interzicerea propagandei oficiale (cum menționam), expulzarea unor diplomați ruși implicați în acțiuni de influență malignă și intensificarea comunicării strategice pro-europene. Presa mainstream din România, în mare parte, a adoptat o poziție fermă pro-democrație occidentală, demontând falsurile rusești atunci când ele apar. De asemenea, comunitatea de informații occidentale a expus public unele operațiuni de dezinformare: de exemplu, serviciile poloneze și baltice au contraatacat prompt afirmațiile lui Narîșkin despre „planurile Poloniei”, dezvăluind mecanismul minciunii.

Această transparență ajută la imunizarea publicului: când oamenii văd cum sunt fabricate aceste minciuni, devin mai sceptici față de ele.

În mod paradoxal, propaganda agresivă a Kremlinului a avut și efectul de a întări hotărârea țărilor din flancul estic de a rezista influenței ruse. Țări ca Polonia, Țările Baltice, România – ținte frecvente ale dezinformării – și-au consolidat alianțele și și-au sporit investițiile în securitate tocmai datorită amenințării ruse resimțite. Așa cum remarca cineva, „dacă scopul lui Putin a fost să slăbească NATO, propaganda sa mincinoasă a reușit contrariul – a trezit NATO la realitate”. Pe plan local, războiul propagandistic al Rusiei a generat și o repulsie etică: multe instituții media din Est refuză acum să mai invite „analiști” care recită tezele Moscovei, considerându-le compromise moral. Desigur, lupta nu este câștigată – Kremlinul dispune de resurse masive și de rețele clandestine de troli, site-uri proxy și agenți de influență prin care își va continua campania. Însă societatea civilă, jurnaliștii și autoritățile vigilențe pot limita considerabil efectul. Exemple precum demascarea rapidă a minciunii despre „laboratoarele biologice” sau demontarea hărții lui Medvedev în ochii publicului arată că adevărul își găsește căi de afirmare chiar și sub asediul falsurilor.

Concluzii

La finalul acestei radiografii, tabloul devine clar: propaganda oficială a regimului Putin este un edificiu construit pe minciună, întreținut prin repetiție și impus cu cinism prin toate canalele posibile – de la conferințe de presă și interviuri ministeriale până la reuniuni ONU și operațiuni secrete pe internet.

Am văzut cum narațiunile favorite ale Kremlinului – NATO agresorul, Rusia victima, Ucraina nazistă, Occidentul ipocrit – sunt promovate chiar de cei mai înalți demnitari ruși, indiferent cât de ridicole sau contradictorii ar fi.

Serghei Lavrov, odinioară un diplomat respectat, a ajuns să compare liderii occidentali cu Hitler și să numească un președinte evreu „nazist”, sacrificând orice urmă de bun-simț pentru a servi paranoiei regimului său.

Diplomația rusă, altădată abilă, s-a transformat într-un megafon al dezinformării, primind replici usturătoare din partea lumii civilizate.

Pe plan propagandistic intern, aceste eforturi au un oarecare succes – propaganda de stat de la Moscova a construit un univers paralel pentru cetățenii ruși, unde „operațiunea specială” este justă, Ucraina e condusă de fasciști, iar Rusia luptă pentru supraviețuire contra NATO.

Această realitate alternativă este însă spulberată de fapte pe teren și de vocea comunității internaționale. În lumea reală, Rusia poartă un război de agresiune condamnat de o majoritate covârșitoare a statelor lumii. Comunitatea internațională, presa independentă și societățile libere au dezvoltat anticorpi împotriva minciunilor Kremlinului, expunându-le și ridiculizându-le pe măsură ce ele apar. Când Lavrov susține că „Europa vrea război” iar Trump vrea pace, analiștii subliniază imediat contextul: Europa vrea să apere o țară invadată, Trump vrea un deal electoral – nimeni nu înghite pe nemestecate pilula propagandistică.

Când Peskov proclamă că noua politică a SUA „coincide” cu viziunea Moscovei, observatorii notează că, de fapt, Rusia a rămas aproape singură pe scena diplomatică, bizuindu-se pe himera unor promisiuni. Iar când Putin invocă denazificarea, lumea întreagă privește orașele ucrainene devastate și drama milioanelor de refugiați, realizând cine este agresorul real.

Suntem în prima linie

Pentru România și vecinii săi est-europeni, propaganda oficială a Rusiei reprezintă un zgomot de fond nociv, dar nu de necombătut. Experiența ultimilor ani a învățat aceste societăți să recunoască limbajul de lemn al Kremlinului și să-i expună falsitatea. În fond, minciunile, oricât de susținute și sofisticate, se izbesc în cele din urmă de zidul realității. Iar realitatea de la 27 martie 2025 este aceasta: Ucraina rezistă, sprijinită de aproape întreaga lume democratică; NATO este mai unit ca oricând, extins cu țări pe care chiar Putin le acceptă tacit; economia și societatea Rusiei suferă din cauza aventurismului regimului Putin; iar încercările grosolane de a rescrie adevărul nu pot șterge memoria bombelor, a victimelor și a nedreptății evidente.

Propaganda rusă poate încă să ne indigneze sau să ne amuze prin absurditatea ei, însă nu mai poate convinge oamenii cu mintea întreagă. Rămâne datoria noastră, a celor care prețuim adevărul, să continuăm să demascăm minciunile, să le contracarăm cu fapte și să păstrăm vie empatia pentru victimele reale ale acestui război – astfel încât, oricât zgomot ar face propaganda, vocea adevărului să se facă auzită clar.

Regimul Putin și-a făcut din minciună un modus operandi, dar demontarea minciunii a devenit un modus vivendi al lumii libere. Iar istoria ne arată că, pe termen lung, propaganda nu poate învinge realitatea – oricât de mare ar fi megafonul, nu va putea acoperi la nesfârșit strigătul faptelor și al conștiinței umane.