Psihologia votantului lui Călin Georgescu: revolta celor lăsați pe dinafară

Dacă vrei să înțelegi de ce un personaj ca Călin Georgescu ”prinde” la un segment deloc neglijabil al populației, trebuie să cobori din turnul comentariilor obișnuite despre „manipulare” și „populism” și să te uiți în ochii celor care îl susțin. Să le vezi resemnarea, frustrarea mocnită, dar și speranța disperată că poate, de data asta, sistemul – în care nu mai au nicio șansă – se va reseta. Și va veni, cumva, și rândul lor.

Votantul lui Georgescu nu este neapărat un fanatic naționalist, nu e doar un papagal care repetă tezele rusești despre „suveranitate” și „nevoia de un nou început”. Unii sunt, dar marea majoritate sunt oameni care nu mai găsesc nicio ușă deschisă în societatea românească, care simt că orice ai face, orice ai încerca, dacă nu ești în „cercul potrivit”, ești blocat, condamnat la un statut marginal, la o viață din care oportunitățile au fost extrase chirurgical.

Sistemul închis și frustrarea celor care nu mai au loc

Nu e vorba că acești oameni nu și-ar dori să „joace jocul” – căci, dacă sistemul ar fi măcar previzibil, dacă șpaga și pilele ar avea o rețetă clară, mulți ar face-o. Problema e că accesul la resurse este monopolizat de o elită care își închide porțile din ce în ce mai ermetic. Nu mai există acea „șpagă de bun-simț” care să îți asigure o poziție undeva în lanțul trofic. Totul e deja împărțit.

Când ești un om cu o afacere care nu se poate dezvolta fără contracte cu statul, dar toate licitațiile sunt deja „cu dedicație”, când ești un angajat care, oricât ai fi de competent, nu promovezi decât dacă ai apartenența politică sau legătura de rudenie potrivită, când vezi că în funcții cheie sunt împinse nulități absolute, dar bine conectate, simți că sistemul s-a blocat complet.

Iluzia resetării: de ce pare o soluție?

În acest punct, oamenii nu mai vor reforme, nu mai vor cârpeli, nu mai speră că se va regla ceva de la sine. Dacă nu mai există niciun drum accesibil, singura speranță devine un reset total.

Și aici vine Georgescu cu promisiunea lui de „reconstrucție”, de „punere pe făgașul corect”, de „resetare a sistemului trădător”. Este un discurs de Salvator – și el funcționează nu pentru că oamenii cred orbește în Georgescu, ci pentru că simt că altceva nu mai funcționează deloc.

Evident, Călin Georgescu nu e o soluție reală. N-are un plan concret, n-are o viziune economică aplicabilă, are doar fum și lozinci, dar oamenii nu mai caută neapărat un tehnocrat cu un proiect viabil. Caută o breșă în zidul care i-a blocat total.

„Dacă ăștia au furat, măcar să fure și ai noștri”

Pentru votanții lui Georgescu, nu e o problemă că personajul în sine e ridicol, că vinde teorii despre „iluminare” și „conspirația globalistă” cu o morgă de guru ratat. Ei nu caută un om perfect, ci o catapultă care să arunce actuala elită de la butoane.

Există o teorie tăcută, dar larg împărtășită, că, dacă tot trebuie să fie cineva la putere, măcar să fie unii care ne mai dau și nouă ceva, să mai lase ceva firimituri și pentru oamenii care s-au simțit mereu excluși din împărțirea resurselor. „Dacă ăștia au furat, măcar să fure și ai noștri.”

Că Georgescu e un măscărici fără vlagă? Nu contează. Contează doar că e „altcineva”, că nu vine din clica tradițională, că e perceput ca un buldozer împotriva „lor”.

Ce urmează?

Votantul lui Georgescu nu e prost, nu e naiv, nu e fascist – e doar un om care simte că sistemul în care trăiește e mort pentru el și că orice schimbare, oricât de nebunească, e mai bună decât perpetuarea blocajului.

Problema e că, în astfel de momente de criză, alegerea unui „salvator” duce rareori la soluții reale. Cei care promit „resetări totale” nu sunt constructori de sisteme funcționale, ci doar demolatori. Iar în locul zidului dărâmat de acești „lideri providențiali” se instalează, de regulă, un haos care îi înghite fix pe cei care sperau la o lume mai corectă.

Prea puțină lume abordează acest subiect cu franchețe…

Majoritatea îl evită sau îl tratează superficial, fie din frică, fie din comoditate intelectuală. Dar dacă vrei să înțelegi de ce apar astfel de personaje și ce resorturi le alimentează ascensiunea, trebuie să cobori în realitatea oamenilor care îi susțin. Nu e vorba doar de „propagandă rusească” sau „extremism naționalist” – astea sunt doar ambalajele. Problema reală e blocajul social, sentimentul că pentru mulți nu mai există nicio șansă în sistemul actual.

Iar dacă nimeni nu spune asta pe față, oamenii se vor întoarce exact către cei care le livrează o „explicație” simplistă, chiar dacă e greșită. Nu poți combate populismul și revizionismul doar râzând de ele – trebuie să înțelegi ce le face posibile.

Călin Georgescu și diaspora: de ce caută românii din afară sens la un profet de carton?

Dacă în România votantul lui Călin Georgescu este cel care simte că sistemul i-a închis toate căile de acces la o viață mai bună, în diaspora atracția acestui personaj ia o altă formă: nu frustrarea legată de o ușă închisă, ci iluzia unei Românii ideale care poate fi „reparată” din exterior.

Diaspora și România imaginară

Românii din diaspora trăiesc cu o Românie mentală diferită de cea reală. De la distanță, problemele de acasă devin mai puțin despre supraviețuirea zilnică și mai mult despre simboluri, mituri, identitate națională și „ce ar fi putut fi”.

Mulți dintre cei plecați nu mai sunt conectați direct la rețelele de corupție, la blocajele sociale, la absurdul zilnic al administrației. Ei nu mai merg la ghișee unde trebuie să „ungi” pe cineva ca să-ți rezolvi actele, nu mai dau șpagă ca să obțină un loc într-un spital, nu se mai lovesc zilnic de nepotismul care blochează orice perspectivă profesională.

Ce văd în schimb? O Românie din poveștile rămase în memorie, distorsionată de distanță și de nostalgie, o Românie „trădată”, „furată”, „căzută în mâinile dușmanilor”. Iar când apare cineva care le promite că această țară pierdută poate fi recuperată, că „trădătorii” vor fi pedepsiți, că totul poate fi resetat și adus la „adevărata ordine”, tentativa de salvare devine o datorie simbolică.

„Noi muncim din greu aici, iar România e în paragină”

O altă sursă a simpatiei pentru Georgescu în diaspora este frustrarea economică – nu cea resimțită direct, ci aceea transmisă prin comparație.

Diasporenii sunt oameni care au plecat pentru că România i-a respins, i-a umilit sau i-a ignorat. Au muncit din greu, și-au făcut un rost, au reușit acolo unde acasă nu li s-a dat nicio șansă. Dar odată stabiliți în străinătate, văd o Românie care nu se schimbă, nu progresează, rămâne înțepenită.

Și atunci apare resentimentul:

• „Noi am plecat, am muncit și ne-am ridicat prin forțele proprii, iar voi, cei de acasă, ați rămas să fiți furați și să nu faceți nimic.”
• „Dacă am reușit noi, de ce România e în halul ăsta? Nu cumva pentru că e condusă de trădători?”
• „E clar, trebuie să vină cineva și să facă ordine.”

În ceața dezamăgirii, Georgescu devine profeția perfectă, omul care „taie în carne vie”, care „răzbună” România în numele celor care au plecat, dar care nu pot uita că sunt români.

Un salvator fără nimic de oferit, dar perfect pentru un vot de protest

În realitate, Georgescu nu reprezintă diaspora, nu are nicio soluție pentru ea, nu știe nimic despre realitățile românilor plecați. Nu vorbește despre drepturile muncitorilor din afară, despre problemele birocratice ale celor care vor să-și aducă familiile alături, despre greutățile celor care trimit bani în țară și își întrețin rudele. Nu există în discursul lui diaspora reală – există doar o masă simbolică de „români adevărați” care trebuie să contribuie la „marea restaurare a națiunii”.

Și, totuși, Georgescu funcționează ca un perfect candidat pentru un vot de protest. Un om care nu poate schimba nimic, dar care, prin simpla lui prezență, poate fi un „șut în fundul sistemului”.

O mască a prostiei naționale, acceptată pentru că e altceva

De fapt, Georgescu nu ar trebui să existe în spațiul politic românesc. Este o caricatură, o fantasmă, un zero absolut, un inutil solemn care a găsit un loc la masa trădătorilor României. Dar există, și există pentru că prostia românească eternă îi permite să existe.

Românii plecați care se agită să-l susțină nu o fac pentru că sunt orbi, ci pentru că se simt rupți între două lumi și nu mai găsesc nicio altă explicație pentru prăpastia dintre România reală și România pe care o visează.

Problema e că Georgescu nu doar că NU le va oferi o punte între aceste lumi, dar, dacă ar ajunge la putere, ar îngropa și ultimele rămășițe de rațiune și civilizație din această țară. Iar diaspora, care și-a dorit să „salveze România”, s-ar trezi că a contribuit, fără să-și dea seama, la propria dezmoștenire definitivă.