Psihopatologia limbricului politic autohton – studiu clinic asupra unei specii dominante, parazite și imposibil de eradicat

România nu e doar o țară. E și un teren fertil, cald și mlăștinos, unde o specie aparte prosperă nestingherită: limbricul politic autohton. Cu formă umanoidă, dar funcție exclusiv digestivă, acest organism se hrănește din bugetul public, trăiește într-o simbioză bolnavă cu instituțiile statului și are o capacitate impresionantă de mimetism: poate părea om.

Acest ”studiu” își propune să identifice stadiile evolutive, simptomele precoce, mecanismele de adaptare, trăsăturile psihopatologice și, mai ales, factorii favorizanți care duc la apariția și menținerea acestor indivizi în vârful ierarhiei sociale, în ciuda evidenței că ar trebui izolați, nu promovați.

1. Faza larvară: copilul cu agendă din clasa a IV-a

Totul începe de timpuriu. În școală. Într-un colț al clasei, în timp ce copiii normali desenează roboți sau mașini zburătoare, apare acel copil care notează meticulos ce coleg a râs, cine nu și-a făcut temele și care profesor are obiceiul de a întârzia. Îi place să stea în banca din față nu pentru că vede tabla mai bine, ci pentru că vrea să fie văzut de cine trebuie.

E copilul care se oferă voluntar să strângă banii pentru flori, dar uită să aducă bon. E premiantul care nu e iubit de nimeni. În plus, are un talent precoce la detectat slăbiciuni și la trădat colegi pentru puncte în plus. Nu are prieteni, ci aliați de circumstanță. Nu are valori, ci ocazii.

2. Adolescența: perioada de metamorfoză ideologică

În liceu, limbricul politic intră în perioada camuflării active. E băiatul care dă flori tuturor profesoarelor și le spune discret că „îl pasionează psihologia”, în timp ce le pipăie din priviri. E fata care organizează balul bobocilor dar nu dansează, pentru că se ocupă cu „sponsorizările”. Îi vezi la consiliul elevilor, la toate olimpiadele, dar niciodată la proteste. Învață devreme că idealismul e prostesc și că un zâmbet fals și o glumă politică pe gustul dirigintei valorează mai mult decât o opinie sinceră.

Învață să imite pasiunea. Să mimeze indignarea. Să zică „dragă colegule” și să înfigă pumnalul pe la spate în pauză. Acesta e momentul în care tulburările de personalitate prind contur: narcisismul se combină cu disimularea compulsivă, rezultând o creatură care poate minți cu privirea caldă a unui vecin de bloc care îți cere o semnătură „pentru o cauză nobilă”.

3. Studentul oportunist: teza de doctorat despre integritate

Ajuns la facultate, limbricul știe deja jocul. Intră într-un ONG, își face poze la evenimente caritabile, dar nu duce niciodată sacii cu haine. Se plimbă printre partide studențești, dar nu învață pentru examene. Prinde o bursă, o internshipare de lux, apare pe lângă un deputat, un consilier, un secretar de stat.

Îl vezi în comisia de etică a universității, deși își plagiază singur referatele. Nu știe nimic despre Platon, dar îl poate cita strategic în discursuri. E momentul în care dezvoltă sindromul impostorului inversat – nu se simte vinovat că e un impostor, ci ofuscat că nu e încă recunoscut ca un geniu al „gestionării proceselor decizionale”.

4. Intrarea în politică: masculul alfa cu șorț de gătit

Apoi vine marea sărbătoare: înscrierea în partid. Nu contează care. Important e să fie „partid de viitor”. Intră ca tânăr promițător, vorbește despre reformă, tineret, energie, viziune. Are deja un CV mai umflat decât un balon de festival, plin de „proiecte coordonate”, „strategii elaborate” și „lucru în echipă transpartinic”.

E aici perioada în care limbricul dezvoltă o dublă personalitate controlată: în fața presei e jovial, empatic, inspirat. În ședințele interne e rece, tăios, dominator. Adoră expresiile golite de conținut: „interesul național”, „inclusivitate”, „abordare integrată”. Are deja accentul solemn din voce, privirea încordată, „costumul care vorbește”, și, bineînțeles, gestul cu mâinile împreunate în față, ca un pastor la finalul unei slujbe pentru bani.

5. Faza terminală: simbioza cu statul

Odată ajuns într-o funcție publică, limbricul politic devine invizibil și omniprezent. Îl vezi la toate inaugurările, în toate delegațiile, pe toate panourile. Îți vorbește despre „viziune strategică” în timp ce citește de pe foi. Nu are idei proprii, dar își arogă toate meritele. Nu știe ce înseamnă „interes public”, dar folosește expresia de cinci ori pe minut.

A devenit între timp un maestru al improvizației permanente. Când e întrebat de ce nu s-au făcut spitale, explică, doct, că e „o situație complexă cu multe variabile sistemice”. Când e întrebat de corupție, zâmbește larg: „Vom analiza toate aspectele.” Nu spune niciodată „nu știu”, ci „vom reveni cu un punct de vedere”.

Pe plan psiho-emoțional, dezvoltă un echilibru sinistru: nu simte rușine, vinovăție, empatie, dar are un simț al oportunității demn de un animal de pradă. E capabil să îți ceară votul, deși ți-a furat tot. Iar tu, orbit de forma solemnă, uneori îl crezi. Ești victima camuflajului ideologic total.

Trăsături patologice definitorii

Pe baza observațiilor recurente, limbricul politic autohton prezintă următorul profil psihopatologic:

• Tulburare de personalitate narcisică – nevoia constantă de validare publică, dar lipsa oricărei empatii reale
• Tulburare de personalitate antisocială – tendința de a încălca reguli fără remușcări, capacitate de manipulare
• Mitomanie strategică – minciuna nu e compulsivă, e planificată, devine instrument de lucru
• Adaptabilitate mimetică patologică – capacitate de a simula orice doctrină, în funcție de interes
• Afect plat cu mască expresivă – în privat e cinic și gol, în public e emoționat și umanist
• Auto-victimizare reflexă – orice critică e „atac la persoană” sau „campanie de denigrare”
• Sindromul Cetățeanului Salvator – are convingerea internă că e indispensabil pentru popor, chiar dacă poporul îl detestă

Cum se distruge o societate din interior

Limbricul politic nu vine din spațiu. Nu e trimis de dușmani externi. Se naște printre noi. Îl creștem în clasele noastre, îl aplaudăm la banchet, îl invităm la talk-show-uri, îl votăm „ca să nu câștige ceilalți”. Îi permitem să ne paraziteze fiindcă ne e lene să-l deconectăm de la hrană.

Adevărul e că acest parazit nu poate trăi fără un corp gazdă: fără un stat slab, fără instituții corupte, fără oameni sătui de toate și dezinteresați de orice. El înflorește în apatie. El se hrănește cu „lasă, mă, că toți sunt la fel”.

Dar poate că nu sunt. Poate că limbricul poate fi izolat, expus, studiat. Și, cu ceva voință colectivă, neutralizat.