Rămâi cu mine

Știu. Simt. Sunt convinsă. Vei pleca. De câteva zile, discret, îţi tot faci bagajele. Îţi strângi ce-i al tău şi-l pui bine, deoparte. Iar eu, disperată deja, mă încurc la uşă de trolere, geamantane, valize, genţi. Toate aşezate, văd eu bine, stivă.

Da, vei pleca. O ştiu. Însă, de ce pleci? De ce să pleci? Rămâi la mine. Rămâi cu mine. Mă cunoşti, după atâţia ani de convieţuire, foarte bine. Mă ştii. Şi îmi ştii şi toate hachiţele şi pretenţiile. Nu sunt cea mai comodă fiinţă, dar, categoric, nici cea mai rea. Serios. Rămâi! Hai, rămâi cu mine! Te vreau. Te doresc. Îmi placi. Te iubesc.

Rămâi! Unde te duci? La cine? Şi de ce? De ce? La cât îmi placi şi la ce drag de tine am, nu cred că ţi-am făcut sau zis ceva. Rămâi cu mine! Ştii şi tu, ne-a fost bine împreună. Am râs, am dansat, ne-am plimbat, am glumit, am trăit deopotrivă. Eu cu tine şi tu cu mine. Chiar ne e bine amândurora, când eşti aici.

De ce să pleci? Rămâi! Da, rămâi cu mine! Nici nu ştiu, dacă pleci, unde te duci. În altă parte, la cineva care te iubeşte ca mine, sau la vreun hotel amărât, unde să-ţi macini singurătatea? Rămâi cu mine! După cum vezi, sunt deja tristă, că, fără putinţă de-a te convinge să rămâi, pleci. Pustiită. Înfrigurată.

Aşa sunt. Şi aşa mă simt. Nu pleca! Rămâi! Îţi poate fi altundeva, oriunde, mai bine ca la mine? Mai bine ca – şi ştii că spun adevărul – cu mine? Rămâi! Te implor să rămâi! Lasă-mi trandafirii înfloriţi. Mai trăiesc şapte vieţi, când îi văd. Nu-mi lua soarele. Ştii că mi-e greu fără el. Şi nu-mi aduce, plecând, toate vânturile cumplit de-ngheţate, de pe alte tărâmuri. Rămâi! Rămâi aici, cu mine!

Promit, uite, că nu mai las nicio dimineaţă fără tine, niciun apus, nicio cântare de mandolină. Le iau pe toate şi pe toate le trăiesc cu tine. Rămâi! Şi covorul roşu, pe cuvânt, îl întind la intrare, de rămâi. Să calci cu paşii tăi uşori pe puful lui moale, ca o starletă de cinema. Îţi dau ce vrei. Îţi dau ce-mi ceri. Îţi dau tot. Şi pe mine mă dau, dacă vrei. Dar rămâi. Hai, rămâi cu mine! Mi-e greu, o ştii, dacă pleci.

Mi se îneacă toate corăbiile şi, în urma ta, doar mă târăsc, nu merg. De alergat, nici atât, nu poate fi vorba. Rămâi! Putem face atât de multe împreună. Te cheamă deşertăciunile, ştiu, şi toate incertitudinle lumii, dar eu sunt aici, sunt reală, sunt o certitudine şi te iubesc. O ştii. Nimeni nu te iubeşte ca mine.

De ce, naiba, să pleci? De ce, naiba, nu rămâi? Pleci în grabă, pe fugă şi nici nu ştiu dacă ai bani la tine de-un covrig sau de-o merdenea. De benzină pentru drum, nici nu mai întreb. Măcar să faci pană şi să rămâi. Să rămâi la mine. Să rămâi cu mine. Cât să te mai rog? Cât să te mai implor să rămâi? Hai, rămâi! Vei vedea că o să ne fie excelent împreună. Mda… Nu rămâi. O simt. Şi o ştiu. E

şti ca o pasăre călătoare şi tu. Pleci când am cea mai mare nevoie de tine. Nu, nu rămâi. Sunt conştientă de asta. De ţi-aş spune orice şi de ţi-aş da şi luna de pe cer. Tot pleci. Tot nu rămâi. Visez cai verzi pe pereţi, şi eu. Căci, la fel de bine cum ştiu cum mă cheamă, ştiu şi că, azi, mâine, zilele astea, vei pleca. N

u e putinţă de tăgadă în asta. Eşti pe picior de plecare. Toate catrafusele îţi stau la uşă, gata să te urmeze. Vei veni iar, cum faci mereu, când te vor chema depărtările şi îngheţurile din mine. Dar, măcar de data asta, măcar acum, mi-aş fi dorit să rămâi, VARĂ! Mi-ar fi plăcut să nu-mi iei iar soarele, şi marea, şi trandafirii şi să mă laşi pradă îngheţurilor şi vânturilor care vor veni.

Mai pot doar, cu un ultim zvâcnet să te întreb: VARĂ, de ce pleci? De ce nu rămâi cu mine? De ce nu rămâi, măcar o dată, cu mine? În urma ta, trebuie să mă iau cu viaţa. Şi cu rutina. Mai încerc o dată: rămâi cu mine! Rămâi cu mine, VARĂ!