Răni deschise

Uneori, în viață, deși le oblojești cum știi și, poate, chiar cum trebuie, sunt răni care, când te aștepți mai puțin, se deschid. Crapă coaja. Supurează – greu de crezut, dar se întâmplă – cicatricea. Produc durere şi, după atâta timp, sângele dă, iar, pe din afară.

Din rănile alea vechi şi, ziceai tu, închise, dar, se vede treaba, adânci şi teribil de vulnerabile, încă. Uite, aşa mi se întâmplă mie, acuma. În plină vară a sufletului, au început, din nou, să hauie vânturi tomnatice peste gândurile-mi hai-hui, şi nu doar. Era, da, caniculă, şi, dintr-o dată, cerurile s-au înnegrit.

A ploaie. A furtună. A plâns tainic în străfunduri. Of, răni dezinfectate atâta cu iod şi betadină au copt din nou. Sunt iar deschise, Deşi, personal, nu credeam să mai fie posibil. Iar şi iar. Am avut, pe cuvânt, grijă de rănile astea. Şi m-am chinuit mult să le-nchid şi să le cicatrizez.

M-am luat cu viaţa. Am râs, am dansat, am luptat, am zburat, am pansat alte răni, mai uşoare, am mers mai departe, am trăit. Le-am făcut pe toate. Şi am uitat, da, cel puţin, aşa am avut impresia, de rănile alea. Mai vechi, dar, iacătă, adânci. Până la calea sufletului, de adânci. Din senin, mă dau, din nou, vânturile astea tomnatice şi gri cu capul de pereţi. Iar trandafirii, toţi, sădiţi cu greu, în adâncuri, sângerează cu boabe de rouă cenuşie.

Îmi colcăie, iar, durerile în rănile astea deschise. Nici nu mai ştiu pentru a câta miliarda oară se deschid aşa. Nu e pentru că dobitocii care mi-au făcut rănile astea n-au plătit. Poate au plătit şi ei cu nişte răni deschise. Habar n-am. Şi, de altfel, nici nu-mi pasă. Nu-mi mai pasă. I-am aruncat, ca pe-un balast, ce erau, peste bordul corăbiei mele în derivă, când n-am mai putut să-i târăsc după mine. Nu-mi bat vânturile tomnatice de asta. Nu e un astfel de fapt.

E doar neputinţa mea de a-mi desprinde piroanele care mă ţin captivă. Sunt ţintuită, fără să vreau, în locul în care am rămas atunci. Rănile mi se deschid, de îndată, când vreau să fac un pas. Se vor închide iar, ştiu, o perioadă, le voi închide, dar, din păcate, constat că viaţa asta e făcută, adesea, şi din multe răni deschise. Când bat vânturi îngheţate peste gânduri înfierbântate, nu-i a bună. Se deschid răni. Cicatrizate, ai fi zis, şi uitate.

Acum, spuneţi-mi ce leac ştiţi voi pentru răni deschise. Sunt – nu vreau altă formulare – deschisă la toate sugestiile voastre, de a-mi închide, mintenaş, nişte răni deschise.