Regăsirea României posibile: de ce nu suntem o țară cu adevărat europeană

România anului 2025 se află la o răscruce: pe de o parte, există un potențial extraordinar – de la resurse naturale bogate la talentul oamenilor –, iar pe de altă parte, persistă o senzație de șanse ratate și stagnare. Mulți români simt că țara ar putea fi mult mai mult decât este acum.

Această analiză amplă explorează valorile autentice care ar trebui să guverneze România, evidențiază oportunitățile irosite (când, cum, de ce și de către cine), inventariază resursele reale nevalorificate sau prost gestionate și examinează factorii multipli – sociali, economici, administrativi și culturali – ce frânează dezvoltarea autentică a țării.

Valorile autentice ce ar trebui să guverneze România

La baza oricărei dezvoltări autentice stau câteva valori fundamentale. În contextul României, se discută adesea despre nevoia de integritate, meritocrație, responsabilitate publică, solidaritate și respect față de lege și educație. Aceste valori autentice ar trebui să ghideze guvernarea și societatea, însă adesea sunt umbrite de practici și atitudini contrare:

• Integritate și transparență: Combaterea corupției este esențială. În continuare, România are rezultate foarte slabe la acest capitol – Transparency International îi atribuie un scor de doar 46/100 în Indicele de Percepție a Corupției 2024, stagnând mult sub media UE. Cu alte cuvinte, corupția sistemică subminează încrederea cetățenilor și blochează progresul. Fără integritate în instituții, orice strategie de dezvoltare e sortită eșecului. Un exemplu elocvent: un avertizor de integritate de la Agenția Națională „Apele Române” a fost concediat după ce a dezvăluit favoritism politic la angajări, semn că nepotismul încă primează în dauna competenței. Astfel de practici trădează valorile meritocratice și erodează eficiența administrației.
• Meritocrație și competență: O administrație condusă de profesioniști, nu de clientelă politică, ar trebui să fie norma. Din păcate, numeroase poziții de decizie au fost ocupate de oameni slab pregătiți, promovați pe criterii de loialitate politică sau rudenie. S-a vorbit chiar de o “prostocrație” ce a luat locul meritocrației – decidenți mediocri care iau decizii falimentare. Consecințele se văd în degradarea multor sectoare: România a ajuns pe ruta sărăciei extreme în Europa, cu cea mai mare emigrație în timp de pace, îndatorare publică tot mai mare fără dezvoltare pe măsură și dezechilibre economice severe. 85% dintre cetățeni consideră astăzi că direcția țării este greșită – un verdict dur, care reflectă percepția publică a lipsei de viziune și competență la vârf.
• Responsabilitate și respect față de lege: Domnia legii (rule of law) și asumarea răspunderii de către lideri sunt valori esențiale. Societatea românească a demonstrat că prețuiește aceste principii: în februarie 2017, aproximativ 600.000 de oameni au protestat pașnic în toată țara împotriva tentativei de slăbire a legislației anticorupție, în cel mai mare protest de după 1989. Acea mobilizare fără precedent a arătat că publicul cere justiție și corectitudine. Cu toate acestea, legislația anticorupție a fost adesea sub asediu, iar aplicarea legii – inconsistentă. Cazurile de mare corupție, fraudele și nepotismul rămân rar sancționate prompt, alimentând sentimentul de impunitate. Un stat guvernat de valori autentice ar trebui să fie ferm în aplicarea legii, indiferent de persoană, și să cultive încrederea că nimeni nu este mai presus de lege.
• Solidaritate și coeziune socială: O societate care împărtășește valori autentice este una solidară, în care prosperitatea este împărtășită cât mai larg, iar nimeni nu este lăsat complet în urmă. În România însă, clivajele sociale s-au adâncit. “Povestea a două Românii” – una urbană, dinamică, conectată la UE, și alta rurală, săracă și izolată – persistă. Polarizarea economică și inegalitatea șanselor îi fac pe mulți să se simtă marginalizați și umiliți. Existența “săracilor care muncesc” – oameni ca Alexandru, șofer de taxi care muncește zilnic dar abia supraviețuiește – ilustrează injustiția socială. El vede cum “unii se îmbogățesc fără să facă mare lucru”, în timp ce oamenii cinstiți abia își duc traiul. Această stare alimentează frustrarea și chiar furia colectivă. Solidaritatea și grija pentru reducerea sărăciei ar trebui să fie valori centrale, însă politicile publice au eșuat adesea să aducă beneficii reale pentru cei vulnerabili.
• Respect pentru educație și cultură: O valoare autentică fundamentală este prețuirea educației, a culturii și a competenței intelectuale. Fără investiție în oameni, dezvoltarea pe termen lung e imposibilă. Din nefericire, România se confruntă cu un “deficit educațional” major. Peste 40% dintre elevii de 15 ani sunt considerați analfabeți funcțional (adică pot citi un text, dar nu îi înțeleg sensul) conform testelor PISA, ceea ce înseamnă că mai mult de jumătate din generația tânără nu atinge un nivel minim de literație funcțională. Acest procent alarmant, peste media UE, indică o problemă sistemică în școli. Rata abandonului școlar este și ea ridicată (circa 15%). Respectul autentic pentru educație s-ar traduce prin politici coerente de reformă curriculară, formare a profesorilor și investiții în școli, însă aceste măsuri au fost fie inexistente, fie incoerente. Consecința se vede și cultural: consumul de carte este la un minim istoric (România are cel mai mic consum de cărți per capita din UE), iar participarea la actul cultural sau turistic intern este foarte scăzută. Valorizarea educației și culturii trebuie redescoperită pentru a forma cetățeni capabili să contribuie la dezvoltare.

În esență, valorile autentice ce ar trebui să guverneze România sunt onestitatea, competența, responsabilitatea și grija față de oameni.

Ele există în societate – reflectate în indignarea publică față de corupție sau în eforturile multor români de a reuși prin merit propriu – însă trebuie asumate ferm și de lideri. Fără aceste valori la cârmă, orice progres va fi superficial. În continuare, vom vedea cum ignorarea acestor valori a dus la șanse pierdute și vom detalia resursele irosite și factorii ce întrețin stagnarea.

Șansele pierdute ale României: când și cum s-a irosit potențialul

Privind ultimele decenii, România a avut mai multe ferestre de oportunitate pentru a se așeza pe un curs de dezvoltare autentică. Multe dintre ele însă au fost ratate, din varii motive – indecizie politică, corupție, viziune pe termen scurt sau pur și simplu proastă gestionare. Să trecem în revistă câteva momente-cheie și șanse pierdute:

• Tranziția anilor ’90: Căderea comunismului în 1989 a oferit șansa unui nou început. Multe țări din Europa Centrală au demarat rapid reforme economice și instituționale, însă România a avut o tranziție ezitantă. Reforme economice amânate, privatizări dubioase și vid legislativ au marcat anii ’90. Corupția a proliferat exact când trebuiau clădite instituții democratice puternice. De exemplu, restructurarea marilor întreprinderi de stat s-a făcut greoi și adesea netransparent, ceea ce a frânat modernizarea economiei. În plus, mineriadele și instabilitatea politică au speriat investitorii. Astfel, prima mare șansă – aceea de a reconstrui țara pe baze noi, solide – a fost în bună parte ratată, punând bazele oligarhiei de tranziție și ale neîncrederii cetățenilor în clasa politică.
• Integrarea în NATO și UE (2004-2007): Aderarea la NATO (2004) și la Uniunea Europeană (2007) a deschis perspective extraordinare. Securitatea a crescut, piețele s-au deschis, iar fonduri europene considerabile au devenit accesibile. Din nefericire, lipsa de capacitate administrativă și corupția au făcut ca o parte mare din fondurile europene să rămână nefolosite sau folosite ineficient. Între 2007 și 2013, rata de absorbție a fondurilor UE a fost inițial foarte scăzută, România pierzând efectiv bani gratuiți ce puteau fi investiți în infrastructură, educație sau sănătate. Chiar și când absorbția a crescut, calitatea proiectelor a fost adesea discutabilă – de exemplu, drumuri care se strică la scurt timp după inaugurare sau sisteme IT publice nefuncționale. Oportunitatea istorică de a reduce rapid decalajele față de restul Europei a fost doar parțial fructificată. În 2020, România încă avea printre cele mai slabe infrastructuri rutiere și feroviare din UE, semn că banii europeni nu au fost folosiți la potențialul lor transformator.
• Boom-ul economic pre-criză și lecțiile crizei (2005-2008; 2009): În anii de dinaintea crizei financiare din 2009, economia României a crescut accelerat. Au fost ani în care investițiile străine au curs, consumul a explodat și părea că “duduie” economia. Însă acea creștere nu a fost sustenabilă – s-a bazat pe consum alimentat de credite și pe un boom imobiliar speculativ. Șansa de a folosi acei ani buni pentru a investi în sectoare strategice (infrastructură, valoare adăugată, reindustrializare) a fost ratată. În schimb, la izbucnirea crizei, România s-a trezit cu dezechilibre majore (deficit bugetar și de cont curent ridicat) și a avut nevoie de un acord dur cu FMI. Lecția – importanța prudenței și a viziunii pe termen lung – a fost în bună măsură uitată ulterior, deoarece ciclul “boom și bust” s-a repetat.
• Valul civic anticorupție (2015-2017): Tragedia de la Colectiv din 2015 și marile proteste anticorupție din 2017 au generat un val de speranță că se poate schimba ceva în modul de guvernare. Societatea civilă și generația tânără s-au mobilizat, iar pentru o perioadă, lupta anticorupție a părut să capete prioritate reală. S-au creat așteptări pentru reforme autentice în administrație și politică. Din păcate, acel avânt civic a fost în mare parte irosit. Ulterior, contrareacția nu a întârziat: legile justiției au fost slăbite în 2018, investigarea marilor dosare a fost îngreunată, iar pensii speciale și privilegii pentru elite au continuat să fie aprobate. Șansa unei reforme profunde a clasei politice și a administrației – pe fondul susținerii populare masive – s-a pierdut în meandrele luptelor politice de culise.
• Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) după pandemie: Recent, după criza COVID-19, România a primit o nouă șansă istorică: peste 29 miliarde euro fonduri prin PNRR pentru reforme și investiții transformative (digitalizare, verde, infrastructură). La mijlocul lui 2025, însă, implementarea PNRR este întârziată. Multe jaloane și ținte nu au fost atinse la timp, existând riscul ca o parte din bani să se piardă dacă proiectele nu se finalizează până în 2026. Deja au fost necesare renegocieri ale planului, din cauza întârzierilor și subestimării costurilor. Aceasta este o șansă încă în derulare – nu e complet pierdută – dar semnalele de alarmă sunt puternice. Dacă România ratează și această oportunitate de a-și moderniza economia și sistemele publice, consecințele se vor simți decenii. Este momentul unui efort național concertat pentru a evita încă o promisiune neîmplinită.
• Oportunități investiționale ratate: Investitorii străini au adus capital și locuri de muncă, dar multe investiții mari au ocolit România din cauza birocrației și instabilității. De exemplu, în ultimul deceniu, investițiile greenfield (de la zero) au fost mai rare, deși România are potențial de hub industrial regional. Lipsa unei strategii coerente de atragere a investițiilor și a unui mediu predictibil a făcut ca mari proiecte (în infrastructură energetică, auto, high-tech) să se ducă în țări vecine mai agile. În plus, industrie locale neglijate – precum petrochimia, materialele de construcții sau industria farmaceutică – puteau fi revitalizate după 1990 sau 2007, dar au rămas în declin, mărind dependența de importuri. Rezultatul este o structură economică dezechilibrată, în care importăm scump multe produse finite și exportăm ieftin materii prime sau forță de muncă, un fenomen pus pe seama deciziilor proaste ale decidenților. Practic, România a irosit șansa de a deveni exportator de valoare adăugată, mulțumindu-se adesea cu rolul de piață de desfacere și furnizor de resurse ieftine.

Cine poartă vina pentru aceste oportunități ratate?

Răspunderea este difuză, dar se poate spune că elita politică și administrativă poartă o mare parte din responsabilitate. Lipsa de viziune strategică, interesele personale sau de grup, corupția și comoditatea în a menține status quo-ul au făcut ca multe momente propice să nu fie fructificate. Au existat și factori externi – crize globale, constrângeri geopolitice – dar modul în care România a răspuns la ele ține de calitatea guvernanței interne. De pildă, țări cu resurse similare din regiune au performat mai bine pentru că au avut planuri mai coerente și conducători dedicați reformelor. Fără a face comparații explicite, putem totuși învăța din faptul că ineficiența și corupția interne ne-au tăiat aripile exact când puteam zbura mai sus.

Cu toate acestea, viitorul nu este scris. Dacă România reușește să înțeleagă și să corecteze greșelile trecutului, noi șanse pot fi valorificate. Țara are încă atuuri importante, după cum vom vedea în secțiunea următoare despre resursele sale reale. Cheia este ca aceste atuuri să nu mai fie irosite.

Resurse reale și bogății nevalorificate sau prost gestionate

România este adesea numită „țară bogată cu oameni săraci” – o sintagmă ce subliniază paradoxul dintre potențialul generos al țării și modul defectuos în care este exploatat. De la bogății ale subsolului și până la resursa umană, România dispune de avuții considerabile. Din păcate, multe zac nevalorificate, subutilizate sau administrate ineficient, contribuind astfel la stagnare. Să explorăm câteva dintre aceste resurse și situația lor actuală:

Resurse naturale bogate, dar neexploatate:

Avem subsolul încărcat de minerale, metale rare, hidrocarburi și alte materii prime. România este una dintre puținele țări europene cu zăcăminte relevante de metale critice (magneziu, grafit, pământuri rare folosite în tehnologiile verzi și digitale) – însă acestea “nu sunt valorificate la potențialul real”, după cum remarcă analiștii.

Un exemplu concret: la Baia de Fier, în Gorj, existau două cariere de grafit de importanță strategică; au fost închise acum mulți ani, abia în 2024 făcându-se demersuri timide pentru redeschidere cu fonduri UE.

De asemenea, România are rezerve semnificative de gaze naturale (în Marea Neagră și onshore) și petrol – însă investițiile în extracție au fost întârziate, iar capacitatea de a le prelucra intern este limitată. Aurul și alte minereuri (ex: la Roșia Montană sau în Apuseni) stau în mare parte neexploatate din cauză de controverse și indecizie. Bogățiile minerale nefolosite reprezintă oportunități ratate de creștere economică și independență energetică.

Un caz grăitor este al județului Botoșani, considerat printre cele mai sărace din țară, deși ascunde “resurse naturale extraordinare”. Acolo există cele mai calitative nisipuri cuarțoase din Europa (utile în industria sticlei și porțelanului), rezerve mari de gips și ape minerale sulfuroase – toate aproape neatinse.

Doar o mică parte din aceste “comori naturale” este exploatată, restul zace îngropat sub pământ în timp ce localnicii trăiesc din agricultură de subzistență. Acest paradox – bogăție sub picioare, sărăcie la suprafață – se regăsește și în alte zone.

De pildă, avem păduri valoroase, dar exploatarea lor s-a făcut adesea ilegal și nesustenabil, beneficiile locale fiind minime. România exportă bușteni ieftini și importă mobilă scumpă, pierzând valoare adăugată.

Solurile fertile ale țării ar putea hrăni multe milioane de oameni, dar agricultura noastră rămâne în mare parte la mâna vremii: doar ~20% din suprafața arabilă este irigată în mod sistematic, restul depinzând de ploi.

Investițiile în sistemele de irigații au întârziat decenii, astfel că seceta face ravagii periodic și reduce producțiile, deși există 1,3 milioane de hectare pregătite tehnic pentru irigații. Acolo unde alte țări au transformat agricultura într-un motor de export, România încă se roagă să nu vină seceta. Aceasta este o uriașă bogăție prost gestionată.

• Poziție geografică strategică: România se bucură de așezare geografică avantajoasă – la gurile Dunării și la Marea Neagră, punte între Europa Centrală și Balcani. Portul Constanța este cel mai mare la Marea Neagră și ar putea fi un nod comercial regional. Cu toate acestea, infrastructura portuară și de transport conexă este sub potențial. Canalul Dunăre-Marea Neagră, căile ferate și șoselele ce leagă portul de restul țării sunt insuficient modernizate. Astfel, România nu valorifică pe deplin poziția de coridor comercial: multe fluxuri de marfă ocolesc țara din cauza infrastructurii precare. În plus, resursele Mării Negre – gaze naturale, energie eoliană off-shore, pescuit – rămân în mare parte neexplorate. Câmpurile gazeifere offshore descoperite acum peste 10 ani abia acum intră timid în exploatare, după tergiversări legislative și comerciale. Zona economică exclusivă e puțin utilizată, deși ar avea potențial pentru energie regenerabilă marină. O abordare strategică ar putea transforma Marea Neagră într-un atu major (atât economic, cât și geostrategic) pentru România, în loc să fie o frontieră subdezvoltată.
• Capitalul uman: diaspora și tinerii talentați: Poate cea mai importantă resursă a României sunt oamenii săi. Românii sunt recunoscuți pentru inventivitate, adaptabilitate și pricepere. Din păcate, milioane de concetățeni își folosesc aceste calități în afara țării. Diaspora românească a ajuns uriașă: conform datelor oficiale ale Ministerului de Externe, ~5,7 milioane de români trăiesc în prezent peste hotare. Aceasta plasează România printre țările cu cele mai numeroase comunități expatriate din lume. Motivele acestui exod masiv țin de lipsa oportunităților acasă, corupția și sărăcia. Chiar un ministru recunoștea că principalele cauze ale emigrării sunt “corupția, calitatea slabă a clasei politice și sărăcia”. Altfel spus, românii pleacă pentru că valorile autentice nu sunt respectate acasă – nu se simt apreciați pe merit, nu au încredere în clasa conducătoare și nu își pot realiza potențialul din cauza stării economice precare. Această pierdere de creiere și brațe de muncă costă enorm: educăm tineri care produc apoi PIB și inovație în alte țări. Iar cei rămași acasă suferă de pe urma deficitului de medici (exodul medicilor este notoriu), de ingineri, de meseriași calificați etc. Comunitățile locale se depopulează, satele se golesc de tineri, iar copii crescuți de bunici (părinții fiind la muncă în străinătate) devin un fenomen social îngrijorător. Desigur, diaspora are și un impact pozitiv – remitențele (banii trimiși în țară) însumează anual miliarde de euro, un sprijin important pentru economie și familii. Însă acesta nu compensează pe deplin pierderea umană. Resursa umană a României este imensă, dar acum este irosită peste granițe. O țară cu adevărat dezvoltată ar ști să atragă înapoi măcar o parte din acești oameni și să îi implice în reconstrucție. În plus, pentru cei rămași, statul ar trebui să investească în sănătate și educație, ca să crească o nouă generație aptă să conducă România spre prosperitate.

• Infrastructura – un potențial neîmplinit: Deși nu e o resursă înnăscută, infrastructura ține de valorificarea resurselor. România are a șasea populație ca mărime din UE și un teritoriu întins, dar nu leagă eficient aceste atuuri prin drumuri și căi ferate moderne. Autostrăzile sunt puține (aprox. 1.276 km la final de 2024) și realizate cu mari întârzieri, lăsând regiuni întregi (precum Moldova) aproape izolate de marile coridoare de transport. Căile ferate – cândva mândria țării – sunt într-o stare critică: viteza medie de circulație a trenurilor a scăzut mult, numărul de pasageri și de marfă transportată pe tren scade an de an, iar proiectele de modernizare trenează. Un raport al Asociației Pro Infrastructura descrie 2024 ca încă un an de progrese extrem de slabe la CFR: din 10.000 km de linie, abia pe 1000 km s-au investit fonduri europene pentru modernizare, și nici acelea nu se cheltuiesc la timp. Se întâmplă chiar să se piardă finanțare UE din cauza întârzierilor cronice – de exemplu, pe tronsonul Brașov-Sighișoara lucrările sunt atât de întârziate (doar 43% realizat după 4 ani) încât a expirat finanțarea europeană și va trebui acoperită de la buget. În loc să fie motor de dezvoltare, infrastructura a devenit un lant care ține economia pe loc. Aceasta înseamnă resurse (bani europeni, materiale, forță de muncă) cheltuite ineficient și oportunități de investiții ratate (cine să investească într-o zonă fără drumuri bune?). Fiecare kilometru de autostradă neconstruit la timp și fiecare magistrală feroviară nereabilitată sunt șanse pierdute de creștere economică. Potențialul geografic și uman nu pot fi puse în valoare dacă nu sunt conectate.
• Patrimoniul cultural și turistic: România are un patrimoniu cultural bogat – cetăți dacice, mănăstiri unice, sate tradiționale, Delta Dunării, Munții Carpați. În teorie, turismul ar putea fi o industrie de aur. În practică însă, acest potențial e folosit minimal. Infrastructura turistică e slab dezvoltată în multe zone frumoase, promovarea internațională este palidă, iar patrimoniul construit degradează (exemple: multe castele sau conace istorice stau în ruină). Chiar și Brandul de țară a fost un eșec costisitor, nereușind să creioneze o identitate turistică puternică. Rezultatul? România are printre cele mai mici încasări din turism din UE raportat la potențial, iar numărul de zile turistice per cetățean este foarte redus. Practic, cetățenii altor țări își petrec mult mai multe concedii interne, stimulând economia locală, pe când românii fie nu călătoresc, fie cheltuiesc concediile în afara țării. Cultura tradițională – de la meșteșuguri la muzica folclorică – supraviețuiește greu, neintegrată suficient în circuitul economic (turism cultural, industrii creative). Chiar și talentele contemporane (artiști, scriitori, inventatori) sunt adesea neglijate sau nefinanțate, pierzându-se ocazia de a construi o economie creativă robustă. Valorile autentice includ mândria și grija față de moștenirea culturală – dar realitatea arată muzee subfinanțate, monumente lăsate în paragină și un public tot mai puțin conectat la cultură.

Pe scurt, România are resurse în abundență – însă acestea fie nu sunt folosite deloc, fie sunt exploatate în avantajul altora, fie sunt risipite din cauza incompetenței și corupției.

Țara dispune de bogății naturale (petrol, gaze, minereuri, lemn, teren agricol), de o poziție strategică, de un popor talentat și numeros (dacă includem diaspora), de un patrimoniu cultural valoros.

Toate acestea ar putea asigura prosperitate și prestigiu. Faptul că nu o fac încă ține de factorii stagnării discutați în secțiunea următoare. Însă este important de subliniat: posibilitățile există. Dacă ar fi valorificate cu inteligență și onestitate, ar transforma radical perspectiva de dezvoltare a României.

Factorii stagnării: ce ține România pe loc?

De ce, în ciuda valorilor pe care le revendicăm și a resurselor de care dispunem, România nu reușește să se dezvolte autentic la potențialul său? Răspunsul rezidă într-un ansamblu complex de factori ce acționează sinergic și se auto-alimentează. Vom analiza acești factori din perspective sociale, economice, administrative și culturale, pentru a înțelege cauzele profunde ale stagnării.

1. Perspectiva socială: emigrație masivă, inegalitate și deficit de încredere

Unul dintre simptomele cele mai dureroase ale stagnării este exodul populației. Când milioane de cetățeni aleg să plece, este un semnal clar că acasă lucrurile nu merg bine. România se confruntă cu un declin demografic sever: populația scade atât din cauza natalității reduse, cât și a emigrației.

Diaspora numerosă (peste 5-6 milioane de români) înseamnă familii despărțite, copii lăsați în grija rudelor, comunități rurale îmbătrânite și o pierdere de capital social greu de cuantificat. Emigrația este atât o cauză, cât și un efect al stagnării: oamenii pleacă din cauza sărăciei și corupției, iar plecarea lor lasă și mai puține resurse umane pentru schimbare.

Un sondaj relevă că corupția și calitatea slabă a clasei politice sunt printre primele motive invocate de emigranți pentru decizia lor. În plan social intern, aceasta se traduce într-o scădere a încrederii în viitorul țării și chiar într-o resemnare periculoasă – mulți tineri nu-și mai văd rostul aici. Se instalează un sentiment de neputință și distanțare față de viața civică (de aici și prezența scăzută la vot sau implicarea redusă în comunitate).

Tot pe plan social, România suferă de inegalități mari. Diferența de venituri și standard de viață între zone urbane dezvoltate (unele orașe mari precum București, Cluj, Timișoara) și zone rurale sau monoindustriale este uriașă. Riscul de sărăcie și excluziune socială rămâne ridicat, în special în mediul rural și în rândul unor minorități (ex: comunitățile de romi se confruntă cu multiple dezavantaje).

Această lipsă de coeziune erodează structura societății: cei defavorizați nu au acces la șanse egale (educație de calitate, servicii de sănătate, locuri de muncă decente), iar cei privilegiați tind să își creeze enclave proprii, deseori private (școli private, clinici private, paze private), pierzând contactul cu restul societății. Se cască astfel o prăpastie care slăbește solidaritatea națională.

Solidaritatea este înlocuită de cinism – fiecare încearcă să se descurce cum poate, adesea ignorând binele comun. Aceasta alimentează la rândul ei corupția de jos (cetățeanul nu mai are încredere în sistem și e tentat să-l ocolească prin mici “aranjamente”).

Un alt factor social este starea de spirit colectivă. După atâtea promisiuni neîmplinite, mulți români au obosit să mai spere. Umilința socială – oamenii se simt deseori tratați fără respect de autorități, văd la televizor privilegii pentru politicieni (pensii speciale, imunități, averi nejustificate) în timp ce lor li se cere austeritate – a creat un climat de furie mocnită.

Unii răbufnesc (prin proteste sau migrație), alții se refugiază în apatie, unii chiar se radicalizează spre extremism. Psihologic, o societate rănită în demnitate nu are încredere să se mobilizeze pentru proiecte mari colective.

Capitalul de încredere între cetățeni și față de instituții este foarte scăzut. Fără încredere și viziune comună, e dificil de împins reforme dureroase sau proiecte de anvergură, pentru că imediat apar suspiciuni și opoziție. Astfel, stagnarea se auto-perpetuează: societatea nu mai are răbdare să sprijine schimbări care nu aduc beneficii imediate, iar liderii, la rândul lor, nu pot genera coeziune în jurul unei direcții.

2. Perspectiva economică: dependență, vulnerabilitate și lipsă de strategie

Economia românească, deși a avut perioade de creștere susținută (chiar printre cele mai rapide din UE în anii recenți), suferă de probleme structurale ce o țin departe de potențialul său. Un prim factor este lipsa de diversificare și de valoare adăugată.

România exportă preponderent bunuri cu valoare adăugată mică (produse manufacturate bazate pe mână de lucru ieftină, materii prime, componente auto) și importă masiv bunuri cu valoare adăugată mai mare (mașini, echipamente, produse farmaceutice, alimente procesate etc.).

Acest model ne condamnă la un statut de economiei secundare, mereu la cheremul altora. Un editorial observa că “nicio țară europeană nu importă atât de scump și nu exportă atât de ieftin” precum România, consecință a incompetenței decidenților.

În loc să folosim anii de creștere economică pentru a investi în industrii noi (IT, energie verde, agricultură bio, turism de calitate), am rămas captivi în modele învechite: am atras investiții în zone intensive în forță de muncă ieftină (textile, cablaje auto, asamblare) – ceea ce a adus joburi, dar puțină inovație.

Când salariile au început să crească, unele fabrici s-au relocat deja mai la est. Fără o strategie industrială clară, am „sărit” direct la o economie de consum, bazată pe importuri și retail, fragilă la crize.

Un alt factor economic este fragilitatea finanțelor publice. Deficitele bugetare mari și acumularea datoriei publice, fără ca banii împrumutați să fi fost investiți productiv, creează o vulnerabilitate serioasă.

Practic, România a cheltuit mult (pe pensii, salarii, diverse facilități) în ultimii ani, dar fără să-și consolideze baza economică. Am ajuns la una dintre cele mai ridicate datorii publice din regiune ca pondere din PIB și la deficite gemene (bugetar și de cont curent) greu de susținut.

Inflația a mușcat serios din puterea de cumpărare (în 2022-2023 inflația a depășit 15% la un moment dat, cea mai mare din ultimul deceniu), ceea ce a alimentat nemulțumirea socială. Investițiile publice, în schimb, au rămas adesea pe hârtie sau ineficiente. S-au cheltuit bani fără rezultate vizibile în infrastructură și servicii.

Această risipă și indisciplină financiară face ca România să fie mereu în pragul unor ajustări dureroase dictate de instituții financiare internaționale (FMI, Comisia Europeană), ceea ce limitează suveranitatea deciziilor viitoare.

Agricultura – deși potențial punct forte – rămâne în mare parte de subzistență. Sute de mii de mici fermieri produc la limita rentabilității, fără acces la piețe sau depozite. Importăm alimente pe care le-am putea produce intern (legume, fructe, carne procesată), iar produsele noastre brute (cereale, animale vii) se vând ieftin și revin sub formă procesată la preț mare.

Irigarea insuficientă (sub 20% din teren arabil irigat) și fărâmițarea proprietății au ținut productivitatea agricolă scăzută. Aici stagnarea ține de combinarea factorilor: politici agricole incoerente, lipsa cooperativelor funcționale, infrastructură rurală proastă și, din nou, migrația forței de muncă tinere la oraș sau în afară.

De asemenea, investițiile străine, deși prezente, nu au fost acompaniate de suficiente investiții autohtone. Capitalul românesc a rămas relativ slab, iar unele firme românești puternice din trecut au dispărut (mărcile naționale au fost înlocuite de branduri multinaționale). În lipsa unor poli de creștere autohtoni, depindem de deciziile altora: dacă mâine un investitor mare pleacă, lasă în urmă șomaj și gol economic (ex: în zone monoindustriale).

O țară care nu are propriii săi campioni economici (firme mari competitive internațional) va sta mereu la periferia lanțurilor valorice. Statul nu a știut sau nu a vrut să susțină capitalul românesc onest prin acces la credit, debirocratizare și sprijin la export.

Un ultim aspect economic ține de absorbția slabă a inovației și digitalizării. Deși avem tineri IT-iști talentați și companii de software de succes, acestea acționează parcă într-o bulă izolată de restul economiei. Digitalizarea administrației, care ar crește eficiența și transparența, bate pasul pe loc – România fiind codașă în UE la servicii publice digitale.

Lipsa de viziune în adoptarea noilor tehnologii (de la agricultură de precizie, la industrie 4.0 și până la tranziția verde) riscă să ne condamne la o economie de ieri într-o lume a zilei de mâine.

3. Perspectiva administrativă: instituții slabe, corupție și birocrație sufocantă

Calitatea guvernanței și a administrației publice este, probabil, cel mai important factor transversal care explică atât șansele ratate, cât și resursele prost gestionate. Instituțiile statului român – de la guvern și Parlament până la administrația locală – suferă de probleme cronice de eficiență și integritate.

Organizații internaționale precum Banca Mondială subliniază că slăbiciunile instituționale persistente sunt principala piedică în calea dezvoltării României. Aceste slăbiciuni se manifestă în mai multe feluri:

• Corupție endemică: Am discutat deja pe larg, dar merită reiterat – corupția rămâne la cote alarmante. Transparency International ne plasează constant printre cele mai corupte țări din UE. Acest flagel ia forma mitei, a delapidării banului public, a nepotismului (angajarea rudelor și apropiaților în funcții publice indiferent de competență) și a traficului de influență. Corupția drenează resurse enorme (estimări neoficiale vorbesc de miliarde de euro pe an pierdute) și, mai grav, subminează orice efort de reformă. Degeaba aloci fonduri pentru un spital, dacă jumătate sunt furate printr-o licitație trucată – spitalul va rămâne neterminat. Rezultatele slabe în combaterea corupției (puține condamnări definitive ale „gulerașelor albe”, recuperarea infimă a prejudiciilor, tergiversarea marilor dosare) trimit semnalul că „se poate fura în continuare”, deci perpetuează problema. Corupția în administrație se traduce și prin servicii de proastă calitate pentru cetățeni (funcționarul numit pe pile nu își face treaba corect) și dezangajare civică (oamenii consideră că oricum „toți fură, nimic nu se schimbă”).
• Birocrație și incompetență administrativă: Cetățenii și companiile simt zilnic povara unei birocrații sufocante. Hârtii, avize, cozi la ghișee, proceduri stufoase și adesea inutile – toate acestea consumă timp și energie și frânează inițiativa. România ocupă poziții modeste în clasamentele internaționale privind ușurința de a face afaceri sau eficiența guvernării. Un antreprenor pierde mult mai mult timp cu formalități în România decât în multe alte țări UE. Această stare de fapt provine dintr-o combinație de reglementări prost gândite și aparat administrativ precar. Mulți funcționari publici nu sunt formați adecvat sau motivați să rezolve problemele cetățeanului – există o cultură a „ghișeului” în care cetățeanul e privit ca un supus ce deranjează, nu ca un beneficiar. Un exemplu concret: absorbția fondurilor UE a fost îngreunată de proceduri greoaie impuse chiar de autoritățile române, peste cerințele UE, plus de teama funcționarilor de a semna documente (ca nu cumva să fie acuzați ulterior, preferă să nu decidă nimic). De asemenea, reforma administrației a eșuat – avem în continuare un aparat supradimensionat în anumite zone (foarte mulți angajați în agenții centrale, consilii județene etc.) și subdimensionat la interfața cu cetățeanul (de exemplu, prea puțini asistenți sociali sau inspectori pe teren).

  Inerția birocratică face ca proiecte esențiale să stea blocate în studii și avize ani la rând. După 15 ani de la aderarea la UE, încă nu avem cadastrul terenurilor finalizat (ceea ce blochează investiții și plăți APIA), nu avem un sistem informatic unic al administrației, iar arhivele multor instituții sunt încă pe hârtie. Acesta este tabloul unei administrații rămase în urmă, în care reforma reală a fost mereu amânată.

• Instabilitate și lipsă de viziune pe termen lung: Pe lângă problemele de integritate și competență, administrația românească suferă de discontinuitate. Fiecare nou guvern sau șef de instituție vine adesea cu propriile idei, schimbă organigrame, dă afară oameni (adesea pe criterii politice) și abandonează planurile predecesorilor. Astfel, strategiile nu apucă să fie implementate. Lipsesc politicile de stat asumate transpartinic în domenii-cheie (educație, sănătate, infrastructură), care să continue indiferent de cine e la putere. Avem, de exemplu, zeci de strategii energetice sau de transport redactate în ultimele decenii, dar puține și-au produs efecte fiindcă au fost schimbate la fiecare ciclu electoral. Această guvernare haotică transmite impredictibilitate către societate și investitori. Dacă azi se anunță o reformă, nimeni nu pariază că va mai fi valabilă peste doi ani. Ciclul electoral scurt-circuitează planificarea pe termen lung.Politicienii iau decizii ca să dea bine la vot rapid (măsuri populiste, creșteri de pensii chiar dacă bugetul nu permite, inaugurări grăbite de proiecte nefinalizate), în detrimentul sustenabilității.
• Justiția și statul de drept incomplete: Un stat modern are nevoie de un sistem de justiție eficient și imparțial, care să sancționeze corupția și abuzurile și să ofere stabilitate juridică. Deși s-au făcut progrese de la nivelul anilor ’90, justiția română încă se confruntă cu probleme. Procesele durează foarte mult, hotărârile nu sunt predictibile, iar presiunea politică asupra magistraților n-a dispărut complet. Episoade precum modificările controversate ale legilor justiției în 2017-2018 au pus sub semnul întrebării independența justiției și au atras critici internaționale. Pentru cetățeanul de rând, justiția ineficientă înseamnă că nu își găsește dreptatea la timp (de exemplu, procesele civile pot dura și 5-10 ani). Pentru mediul de afaceri, incertitudinea juridică înseamnă risc – un investitor se teme să intre pe o piață unde contractele nu sunt garantate ferm de justiție. Statul de drept suferă și din cauza unor instituții de forță care uneori își depășesc atribuțiile sau eșuează în misiunea lor (cazuri de abuzuri ale poliției, ineficiență în prevenirea criminalității organizate, scurgeri de informații etc.). Cu un stat de drept șubred, clasa politică își permite derapaje, iar cetățenii rămân neprotejați.

În ansamblu, perspectiva administrativă ne arată că fără o reformă profundă a instituțiilor, stagnarea va continua. E nevoie de instituții puternice și curate, care să planifice și să implementeze politici în interes public, nu în interes de grup.

Oricât potențial ar avea o țară, el rămâne latent dacă statul – ca orchestrator al dezvoltării – este slab sau defectuos. Din păcate, România a fost adesea exemplul unui stat captiv: capturat de rețele de interese, populat pe alocuri de incompetenți și orientat spre sine, nu spre cetățean. De capturarea statului au beneficiat “băieții deștepți”, iar publicul larg a suportat costurile stagnării.

4. Perspectiva culturală: criza valorilor și identității, mentalități și atitudini care frânează schimbarea

În cele din urmă, stagnarea are și o dimensiune culturală și de mentalitate. Valorile unei societăți, normele sale informale, modul de gândire colectiv influențează puternic traiectoria de dezvoltare. În România, după un secol XX tumultuos (războaie, dictatură, tranziție haotică), se poate vorbi de o criză a valorilor și a încrederii în sine ca națiune.

Pe de o parte, avem un popor care s-a dovedit rezilient și creativ de nenumărate ori. Există o cultură populară bogată, un simț al umorului care ne-a ajutat să trecem peste greutăți, o inteligență nativă recunoscută (olimpici, inventatori, artiști români străluciți).

Pe de altă parte, aceste calități coexistă cu atitudini auto-destructive: fatalismul (convingerea că “așa a fost mereu, nu avem ce schimba”), neîncrederea reciprocă, tendința de a ne submina unii pe alții în loc să cooperăm.

Diviziunile din societate – între vechi și nou, urban și rural, progresist și conservator – adesea iau aspect conflictual, în loc să genereze un dialog constructiv. Lipsa unei viziuni comune despre ce înseamnă “valorile autentice românești” creează un vid în care apar false valori: materialism ostentativ, succes cu orice preț, individualism îngust.

Educația civică și morală a fost neglijată. În școli se vorbește puțin despre etică, integritate, implicare comunitară. Fără repere, tânăra generație fie adoptă modele efemere din media (celebrități fără substanță, cultura „banului rapid”), fie pleacă spre orizonturi unde valorile societății gazdă sunt mai clare.

În spațiul public autohton, adesea discursul valoric este distorsionat de propagandă politică. De exemplu, se vorbește despre “familie, credință, patrie” – concepte ce pot fi valori nobile – dar uneori acest discurs e manipulat pentru a justifica intoleranța sau pentru a abate atenția de la corupție (politicieni care se declară patrioți și religioși dar fură de la propriii cetățeni). Astfel, publicul devine cinic față de însăși ideea de valori, considerând-o ipocrizie.

O altă problemă culturală este raportarea la succes și eșec. Societatea românească încă penalizează eșecul (cine încearcă o afacere și nu reușește e stigmatizat) și, paradoxal, privește cu suspiciune succesul obținut corect (se aud replici de genul “sigur a avut noroc sau pile”).

Aceasta descurajează inițiativa și antreprenoriatul sănătos. Mulți preferă să nu încerce, să stea la adăpostul unui job mediocru dar sigur, contribuind la o cultură a mediocrității asumate. Meritocrația nu poate prinde rădăcini dacă mentalitatea colectivă nu o premiază.

În plus, respectul față de expertiză s-a erodat; în dezbaterea publică, vocile avizate sunt adesea înecate de zgomotul propagandei sau al teoriilor conspirației, ceea ce face dificilă formarea unui consens rațional pe subiecte precum vaccinarea, schimbările climatice sau reforme economice.

Asta face parte din stagnare: fără capital social (încredere, cooperare, cunoaștere împărtășită), deciziile devin teren de luptă tribală, nu efort comun de progres.

Nu în ultimul rând, cultura politică lasă de dorit. Participarea civică este redusă – puțini se implică în comunitate, voluntariatul este la început, partidele politice au tot mai puțini membri activi din convingere.

Mulți așteaptă “să vină cineva să rezolve”, o moștenire a mentalității din regimul comunist paternalist. În democrație însă, fără participare, nu există responsabilizare. Această pasivitate a permis perpetuarea la putere a unor lideri mediocri sau corupți, care profită de apatia generală.

Cultura obedienței sau a fricii de a vorbi (încă prezentă în instituțiile de stat, unde funcționarii evită să critique deciziile șefilor) îngheață schimbarea din interior. Cei care totuși trag semnale de alarmă (jurnaliști de investigație, ONG-uri, avertizori de integritate) sunt uneori marginalizați sau intimidați, în loc să fie ascultați.

În concluzie, la nivel cultural, stagnarea României ține de o criză identitară și valorică. Țara oscilează între modele și nu a articulat clar un set de valori de consens care să îi ghideze drumul. Există un dor difuz după “valorile autentice”, dar ele trebuie redefinite în contemporaneitate: onestitatea, munca bine făcută, dragostea de țară manifestată prin respect față de concetățeni și mediu, spiritul comunitar și deschiderea către nou.

Abia când aceste valori vor fi trăite cotidian – în familie, în școală, la locul de muncă, în politică – vom vedea un salt real în dezvoltare. Schimbarea culturală este lentă, dar esențială: degeaba schimbăm guverne sau strategii, dacă mentalitățile rămân blocate în vechi tipare.

Regăsirea României posibile

Imaginea pe care o oferă această analiză este, fără îndoială, complexă și pe alocuri sumbră. România are suficiente diagnostice puse de-a lungul timpului – știm ce nu merge. Important este însă să nu pierdem din vedere că în spatele criticilor stă o mare iubire de țară și o credință în potențialul ei. Publicul larg simte că România ar putea fi mult mai mult decât este, iar această frustrare poate fi transformată în energie creativă și implicare, dacă i se dă o direcție.

Valorile autentice care ar trebui să ne guverneze – integritate, merit, responsabilitate, solidaritate, respect – nu sunt simple lozinci. Ele există deja în țesutul societății: le vedem în tinerii care studiază temeinic și reușesc prin forțele proprii, în antreprenorii care inovează onest, în medicii și profesorii dedicați, în voluntarii care sar în ajutor la nevoie, în milioanele de cetățeni cinstiți care își doresc o viață demnă aici, acasă.

Acestea sunt reperele pe care se poate clădi viitorul

Pentru a transforma stagnarea în progres, România are nevoie să valorifice oportunitățile viitoare cu mai multă înțelepciune. Asta înseamnă să învățăm din șansele pierdute: să folosim banii europeni (din PNRR și fondurile multianuale) transparent și strategic, nu pe panseluțe și studii inutile; să investim în infrastructură și educație ca priorități absolute; să stopăm hemoragia de talente prin crearea unui mediu meritocratic și atractiv acasă; să protejăm și să exploatăm sustenabil resursele naturale în beneficiul națiunii, nu al clicilor.

Înseamnă, de asemenea, să cerem socoteală aleșilor noștri și să nu mai tolerăm corupția ca pe un dat. Schimbarea vine și de jos în sus: implicarea civică, votul informat, presiunea constantă a societății pentru reforme reale pot forța sistemul politic să se adapteze.

Niște semne bune ar fi, totuși

Nu trebuie ignorate nici semnele pozitive ale ultimilor ani: economia a arătat reziliență la șocuri (ex. pandemia), unele orașe au devenit centre IT sau industriale efervescente, societatea civilă și presa liberă continuă să lupte pentru transparență, iar noile generații sunt mai conectate la valorile europene.

Existența unor dezbateri intense despre direcția țării (chiar dacă uneori sterile) arată că românii nu sunt indiferenți. Dezaprobarea larg răspândită față de direcția greșită (85% dintre cetățeni) poate fi terenul fertil pentru un consens că este nevoie de o schimbare profundă.

Iar schimbarea nu înseamnă neapărat revoluție bruscă, ci mici victorii acumulate: un primar care transformă o comunitate prin bună guvernare, o școală care iese din tipare și își educă elevii altfel, un judecător care nu se teme să aplice legea egal pentru toți, o companie de stat reformată de un manager cinstit, un sat care renaște prin agroturism – exemplele există și trebuie multiplicate.

Drumul către dezvoltarea autentică a României trece prin redescoperirea valorilor autentice…

… și prin punerea lor în practică. Nu vom reinventa roata: soluțiile la problemele noastre au fost deja testate în lume – de la consolidarea statului de drept până la investiții în capitalul uman. Cheia este să le aplicăm cu consecvență și adaptate contextului nostru. România poate fi țara în care bogățiile naturale sunt un prilej de prosperitate generală, nu de scandal; în care niciun copil nu e lăsat în urmă de sistemul educațional; în care administrația lucrează pentru cetățean, nu invers; în care a munci cinstit și a conduce corect devin norme sociale respectate.

Stagnarea nu este un destin inevitabil…

… este doar rezultatul alegerilor greșite de până acum. Alegând diferit – alegând competența în locul nepotismului, dialogul în locul dezbinării, acțiunea în locul resemnării – România își poate relua dezvoltarea acolo unde a tot poticnit. Resursele noastre așteaptă să fie valorificate, șanse noi apar mereu la orizont, iar valorile autentice pot renaște oricând în conștiința colectivă. În fond, România de mâine depinde de ceea ce facem fiecare dintre noi azi. Stă în puterea noastră să demonstrăm că țara noastră chiar poate fi “mult mai mult decât este”.

Datele pe care le-am expus și analizat converg spre același mesaj:

România are nevoie de o reașezare pe temelii sănătoase

Valorile autentice nu trebuie doar proclamate, ci și practicate, pentru ca potențialul real al țării să fie atins, iar șansele viitoare – fructificate. Doar astfel stagnarea poate fi depășită, deschizând calea către o dezvoltare durabilă și echitabilă.

În spiritul vorbelor unui mare om de cultură: “România are viitorul pe care și-l va construi singură.” Să-l construim pe fundamentul valorilor adevărate, pentru o Românie cu adevărat demnă de potențialul ei.