România ca un joc de puzzle: nimeni nu poate fi bun dacă majoritatea abdică de la principii şi valori

Văzând ce se întâmplă acum în România şi cum clasa politică aflată la putere implementează tot felul de mecanisme antidemocratice clocite în laboratoarele neo-marxiste de la Bruxelles, mi-am pus fireasca întrebare: de ce nu reacţionează românul de rând, deşi realizează că libertatea devine pe zi ce trece o himeră?
Întâmplător, mi-a căzut în mână o cercetare extrem de complexă, efectuată acum ani buni, pe câteva sute de mii de românii, care scotea în evidenţă calităţile, dar mai ales defectele acestui popor. Citind-o, am înţeles că, deşi românul e dotat cu o serie de calități native, precum inteligenţa, independenţa sau spiritul de familie, acestea se consumă foarte repede în goana după adaptarea la nou.

Românul anilor din urmă, obişnuit să tacă ca un mieluşel atunci când îi bate cineva din picior, şi-a alterat raportarea sa la adevăratele valori prin a accepta, fără clipire, să copieze comportamentul unor pseudo-modele plagiate de vestici care şi-au câştigat averea, faima sau funcţia doar prin hoţie, depravare, bârfă şi trădare.

Studiul de care vorbesc arăta că, puşi să claseze în funcţie de valoare 100 de personalităţi autohtone din diverse domenii de activitate (domnitori, regi, scriitori, savanţi, actori, sportivi, artişti plastici, politicieni, oameni de afaceri etc), cei chestionaţi i-au nominalizat pentru “Top” 10 pe Ştefan cel Mare, Carol I, Mihai Eminescu, Mihai Viteazul, Richard Wurmbrand, Ion Antonescu, Mircea Eliade, Alexandru Ioan Cuza, Constantin Brâncuşi şi pe Nadia Comăneci.

Văzând strict acest “Top 10” oricine ar spune, cu mândrie, că românul se raportează exigent la ceea ce înseamnă valoare.
Doar că de la locul 10 încolo, oricine citeşte studiul realizează că raportarea românului la adevăratele valori este una confuză, în contextul în care matricea culturală, dar mai ales morală a societãţii s-a fragilizat atât de mult încât atunci când vine vorba despre valoare românul o înlocuieşte cu aceea de individ care a parvenit fără prea multă osteneală.

Altfel nu-mi explic cum se face că în acel “Top 100” fostul fotbalist Mirel Rădoi, acum un antrenor consacrat, dar care la vremea respectivă nu avea nici bacalaureatul luat, fusese nominalizat pe locul 21, devansându-i pe Nicolae Titulescu, Regele Ferdinand I, Regele Mihai I şi pe Decebal. Sau cum guru MISA, Gregorian Bivolaru îl devansa cu un loc chiar şi pe Mirel Rădoi, iar securistul “Petrov” ocupa un loc în prima treime a clasamentului, surclasând nume de referinţă din literatură, artă, muzică, ştiinţă sau sport.

Oare de ce, când e vorba despre a vorbi despre România, tot românul invocă domnitorii – apărători de ţară, şi clamează că este urmaşul unor eroi, iar atunci când e pus în faţa faptului de a alege adevăratele elite nominalizează pseudo-valorile?

Răspunsul alienării noastre ca popor cred ar trebui să-l ofere politicienii. Căci ei i-au făcut pe români să accepte reguli impuse fără noimă din vest, fără să explice că suntem prost plasaţi geografic, şi degeaba am vrea noi mai la vest, căci nu putem muta graniţele si trebuie să accepăam ca vestul să vină spre noi ca un tăvălug, fără ca fiecare să-şi regândească proiectul de viaţă.

Şi vestul a venit! Cu bunele, dar mai ales cu toate relele sale!

Cu “regulile” sale “democratice” care acum se văd: alegerile comasate peste noapte. Culmea, în loc să reacţioneze și să spună “STOP”, pentru că în joc este vorba despre viitorul lor, românii tac ca mieluşeii, fiind mai degrabă preocupaţi să asculte bărfe şoşoceşti, scandaluri drăguşeneşti, să mai ciugulească de undeva vreun şfanţ nemuncit, ori să trăiască precum un ghem îmbibat cu lacrimi și suferinţe.

Totuşi, eu încă mai sper că românii se vor trezi şi vor înţelege că România e ca un joc de puzzle, alcătuit din noi toţi, astfel că nimeni nu poate fi bun dacă majoritatea acceptă să fie o canalie şi să abdice de la principiile şi valorile care au făcut România Mare.