România de vis, democrația lichelelor

Țara noastră trăiește într-un vis urât. Sunt prea destui cei care se trezesc transpirați și înspăimântați de senzația că visul din care se smulg cu greu e, de fapt, realitatea în care trăim. Visurile noastre sfârșesc în vise care se repetă, cu fuga aceea nesfârșită printre obstacole fără sens, cu înotul sufocant prin ulei, cu sentimentul de sfârșit iminent care ne induce starea de alertă de la trezire. Și furie că la asta s-a ajuns după 30 și de ani în care lucrurile ar fi putut și ar fi trebuit să arate cu totul altfel.

Visul nostru urât se numește democrație.

Democrația lichelelor.

Și, e clar, nu asta am visat.

Atunci când a părut că ne smulgem din somnul îndelung al anilor cu ceaușești și securitate, atunci când a fost pusă în scenă seria de evenimente care au intrat în istorie drept Revoluția din Decembrie 89, planurile noastre nu au fost foarte clare. Am intrat, naiv, într-un proces de recuperare a valorilor aproape uitate, am redescoperit bucuria de a călători liber prin lumea largă, am redescoperit accesul la informație, la fondul cultural universal, am redescoperit puterea de a vorbi liber, de a înjura, de a construi ipoteze personale de dezvoltare.

Am reînceput să umblăm îmbrăcați așa cum ne tăia capul, am reînceput să cumpărăm și să vindem aproape orice, am fost parte a unei perioade de reset societal. 

Printre noi, cei care încă visam că va fi altfel, șerpuiau deja cei care aveau obiective foarte clare, știau exact ce au visat și ce li s-a arătat în vis.

Li se arătase că tot ei trebuie să conducă, în forme ușor machiate, că tot ei trebuie să controleze resursele Țării.

Iar noi, sedați de frumusețea victoriei și plăcerea visării de vise cu noi-înșine mai liberi, mai buni, mai bogați, nu am fost prea atenți.

Apoi, Noua Românie a devenit un teritoriu al disputei politice aberante. Nu se făcuseră deconturile obligatorii cu trecutul, nu era loc pentru revenirea la normal în statutul proprietății, nu se putea deschide gura pe tema Monarhiei, deși era clar pentru cine avea minte și lecturi suficiente că asta ar fi însemnat un sprijin extrem de consistent din partea unor state occidentale foarte dezvoltate. Plasa pentru visurile frumoase fusese deja întinsă.

Lichelele erau deja în barcă și ucideau cu mare pricepere orice Peștișor de Aur.

Barca a plutit, o vreme pe apele prielnice ale simpatiei generale față de un popor amărât, care-și reconstruia, nu-i așa, destinul. Confruntările de natură ideologică erau privite ca accidente inerente tranziției, simpatia față de România includea și multă indulgență față de ezitări.

Aparentele ezitări conțineau, însă, din ce în ce mai frecvent, intervenții deloc discrete ale celor care visaseră punctual că Țara va rămâne a lor.

Serviciile (nu le mai putem numi secrete pentru că nu mai era nici un secret de partea cui se murdăresc pe mânuțe) se implicau copios în manevre de compromitere a Opoziției și-așa debile.

Președintele mulțumea imbecil unor găști de bestii scoase din subterane și trimise să rezolve pericolul pe care-l reprezenta cealaltă viziune despre viitorul nostru.

În foarte puțin timp, poporul român s-a înscris pe calea către Nicăieri. Țara nu era de vânzare decât pentru Premianți, deși ofertele valoroase soseau zilnic.

Lichelele hotărâseră că, da, Țara trebuie vândută, dar numai către ei. Numai Lor.

Cam atunci am început să visăm urât.

Visam cu țărănoi grobieni ajunși senatori. Tractoriști ajunși deputați. Curve ieftine devenite șefe de cabinet. Apoi inspectorițe. Apoi parlamentărițe. Apoi ministrese. Visam cu falimente spectaculoase ale unor instituții de credit bancar. Visam cu fabrici bine mersi care erau puse pe butuci și vândute pe nimic, la fier vechi. Visam cu dispariția flotei comerciale, cu dispariția flotei de pescuit oceanic, cu dezmembrarea sistemului național de irigații, cu sabotarea producției agricole și importuri incredibile de materii prime pe care până mai ieri puteam conta din producția internă…

Abia acum, când le enumăr din nou îmi dau seama cât de urât visam.

În câțiva ani, Lichelele Democrației au pus la pământ tot ceea ce încă funcționa. E drept, au înlocuit parțial sursele necesare cu soluții externe, pentru că de acolo se putea încasa Sfântul Comision. De fapt, sfântul respectiv înlocuise pe termen lung patronajul Sfântului Andrei, cel despre care se spune că ar ocroti România. N-a prea ocrotit-o, să fim sinceri.

Parcă totul se transformase într-un film absurd, în care personajele principale erau niște marionete politice manipulate cu pricepere de către cei care se ascundeau în umbră. România devenise un teren de joacă pentru interesele meschine ale unor grupuri de oameni fără scrupule, care priveau Țara ca pe un imens butoi cu miere.

În care se înfigeau zilnic, lingura, polonicul, cupa de excavator.

În acest peisaj dezolant, societatea românească își pierdea speranța și încrederea. Oamenii obișnuiți, care își doreau doar o viață liniștită și prosperă, erau nevoiți să suporte consecințele deciziilor aberante ale unei clase politice corupte și incompetentă. În ciuda eforturilor unor grupuri de activiști și a unor voci oneste care încercau să aducă lumina în întuneric, răul părea să se perpetueze.

Democrația fusese coruptă până la rădăcină, iar cetățenii se trezeau în fiecare zi cu noi știri deplorabile despre corupție, fraudă electorală și abuzuri ale puterii. Partidele politice nu mai reprezentau interesele oamenilor, ci doar jocurile de culise ale unor lideri avizi de putere și averi. Ideea că cetățenii ar putea să-și aleagă liderii în mod liber și echitabil devenise o glumă de prost gust. Dezinformarea ca armă electorală, dublată de practica generalizată de acontare prin cadouri electorale a deciziei de vot au malversat grav alegerile ultimilor ani.

În această Românie de vis urât, mediul de afaceri a fost (și este!) supus unor presiuni și șantaje constante. Investițiile străine se retrag în fața incertitudinii politice și a corupției endemice. Sute de mii de oameni au fost nevoiți să-și părăsească țara în căutarea unui trai mai bun în afara granițelor. Oricare sclipire de speranță se stinge rapid în fața greutăților și a lipsei de perspective.

Peisajul cultural și educațional suferă și el în mod drastic. Instituțiile de învățământ și centrele culturale nu primesc fondurile necesare, iar excelența și creativitatea sunt înăbușite în fața birocrației și a nepotismului. Oamenii de știință și artiștii sunt marginalizați sau forțați să-și caute recunoașterea în alte țări.

În această viziune sumbră, societatea civilă a devenit ultima redută a speranței. Grupurile de activiști, jurnaliștii independenți și organizațiile neguvernamentale au încercat deseori să atragă atenția lumii asupra situației dezastruoase din România. Protestele de stradă, petițiile online și campaniile de conștientizare au reușit în câteva rânduri să trezească oamenii din letargie și să mobilizeze energiile benefice în direcția unei schimbări reale. Câte ceva s-a făcut. Câte ceva s-a putut. În câteva momente, totuși, glonțul antidemocrației ne-a șuierat pe la ureche…

Și întrebarea rămâne:

Cum ar putea o națiune să-și recâștige visul frumos, să-și redefinească democrația și să refacă traseul către o Românie puternică, una în care cetățenii să aibă un cuvânt de spus și în care valorile adevărate să primeze?

Aceasta este realitatea pe care oamenii o trăiesc azi, în România de vis urât, iar drumul către schimbarea în bine, în binele real, pare mai dificil decât oricând.

Mama Istoria ne învață, totuși, că schimbarea este posibilă, iar societatea civilă și cetățenii pot și trebuie să joace un rol crucial în transformarea acestei realități amare într-un portret de Țară care să ne inspire, să ne emoționeze, să ne regenereze pofta de a trăi aici.

Condiția e să ne trezim din letargia civică în care ne-au aruncat anii de umilință permanentă. Să privim atent țesătura coșmarului, să măsurăm de zece ori și, cu foarfeca bine ascuțită a demnității, să tăiem o singură dată, precis.

Vom avea această nouă șansă curând. Foarte curând.

Și încă avem puterea votului. E tot ce ne-a mai rămas.

Nimic nu-i sperie mai tare pe derbedeii politici decât această Putere.