S-a aflat cine a șterpelit Coiful! N-o să-ți vină să crezi!!!

Într-o lume unde furtul artefactelor istorice a devenit o practică globală, globalizantă și globalistoidă, România a dat naștere unei povești unice: doamna Daciana Costoboc, din micul sat Viezurești, a devenit proprietara unei colecții care ar stârni invidia oricărui muzeu național. Pe lista ei se află, iată!, Coiful de la Muțuflani, coifuri celtice, romane și chiar unul grecesc care ar fi aparținut unui soldat care, se spune, „a confundat Vârful Omu cu Olimpul.”

Cum a început totul

Doamna Daciana, o femeie robustă cu o pasiune devoratoare pentru istorie, și-a descoperit vocația atunci când, la un târg de vechituri din Târgoviște, a găsit o replică ieftină a coifului lui Decebal. „A fost dragoste la prima vedere,” mărturisește ea. „De atunci, am decis că Dacia mea merită să fie reprezentată de toate coifurile posibile. De ce să nu le avem noi pe toate, dacă oricum toți au trecut pe-aici?”

Colecția: un amestec glorios de istorie și improbabilitate

Din beciul modest al casei sale din Viezurești, Daciana a transformat-o în „Muzeul Coifurilor Lumii”, un loc care ar putea rivaliza cu British Museum – dar doar dacă închizi ochii la proveniența pieselor:

1. Coiful de la Muțuflani – Piesa de rezistență, furată recent dintr-un muzeu internațional, strălucește pe un suport improvizat din sârmă. „Era păcat să stea acolo, când putea să fie admirat la mine acasă,” mărturisește Daciana. Cu lacrimi în ochi!
2. Coiful celtic cu coarne – Proveniența acestuia este incertă, dar Daciana susține că l-a „găsit” în curtea unui castel din Austria. „Sigur un dac l-a purtat înainte de celți,” explică ea.
   
3. Căciula frigiană – Deși nu e un coif propriu-zis, doamna Daciana a decis că „merge la colecție” pentru că are „esență istorică.”
4. Coiful unui legionar roman – O piesă „recuperată” de pe litoralul românesc. „L-a uitat, probabil, pe plajă, când a văzut pițipoancele topless,” glumește Daciana.

Planurile pentru viitor

În timp ce poliția și specialiștii în patrimoniu încearcă să recupereze artefactele, Daciana își extinde colecția. Următoarea ei țintă? Un coif spartan, pe care îl consideră „simbolul perfect al rezistenței dacice împotriva grecilor izolaționiști… chiar dacă n-au fost niciodată pe aici.”

„Mi-ar plăcea să adaug și un coif samurai,” continuă ea. „Pentru că, la un moment dat, cine știe, poate și ei au venit pe pământurile dacice să caute aur. Vin. Femei frumoase. De-ale gurii.”

Încă un aspect interesant

E imposibil să nu remarci că duduia Costoboc împrumută destul de mult din înfățișarea unui politician român care a marcat anii din urmă prin agresivitate și exprimări extrem de neconvenționale. Nouă nu ni se pare întâmplător. Asemenea pasiuni se nasc mai ales la spiritele agitate.

O pasiune sau un rapt istoric în formă continuată?

În timp ce autoritățile nu reușesc să deschidă un dosar solid împotriva doamnei Daciana, localnicii din Viezurești o apără. „Nu e hoție, e patriotism,” spune nea Diurpanaeus Barză, vecinul ei, care a fost martor la „aducerea” unui coif viking în miez de noapte. Și doamna Bristena Brânză, custodele muzeului, susține entuziast pasiunea Dacianei. ”Ne aflăm în momentul istoric în care e nevoie de daci adevărați, nu muhaielele de la televizor!” – exclamă custodele în timp ce soarbe dintr-un corn de bou străvechi, plin cu zeamă de corcodușe mov, miere erectilă și țelină rasă.

Cu toate acestea, dilema morală rămâne: este doamna Daciana un simbol al renașterii naționale sau doar o colecționară compulsivă cu înclinații infracționale?

Un exemplu dubios…

Povestea Dacianei Costoboc ne arată cum o pasiune pentru istorie poate lua întorsături neașteptate. În timp ce colecția sa continuă să crească, la fel cresc și întrebările despre responsabilitatea culturală. Totuși, pentru Daciana, fiecare coif adus în beciul ei din Viezurești este o mică victorie în fața istoriei.

Poate că nu suntem toți de acord cu metodele ei, dar trebuie să recunoaștem: Daciana Costoboc e dovada vie că un coif – sau douăzeci – pot schimba complet destinul unei femei dintr-un sat românesc.

Și, mai departe…

… ne place să credem că tema răpirii din muzeul olandez a odoarelor dacice poate fi tratată și cu umor. Altfel, vom muri, mereu și mereu, de ciudă. De ranchiună naționalist-tembelă.