Săptămâna Nepolitică Românească: călătoria spirituală spre Lumina Învierii

Politicul ne ucide cu mărunțișuri. Ne agasează, ne ține mereu captivi, ni se strecoară în așternuturi. Ne îndeamnă mereu și mereu să-i dăm prioritate. Ajungem, astfel, să observăm și gesturi vulgare din domeniul penalului, catindaturi de diverși interlopi, părăsiri subite de corabie, plonjoane ridicole cu burtă plescăitoare, tembelism gregar și sloganuri pentru hohot galactic de râs. Alegem, pentru această din urmă săptămână, să ne prefacem că toate acestea nu există. Fiindcă se încheie curând Săptămâna Mare. Și este singurul lucru despre care merită să vorbim.

În umbra marilor catedrale și în luminile aprinse ale bisericilor mici de la țară, Săptămâna Mare se va încheia curând, în apoteoza Învierii. Vom deveni, toți, martorii unui miracol care ne prelungește sufletele dincolo de incredibil. Vom găsi, din nou, Puterea Speranței. Fiindcă Învierea este acel moment în care ni se permite să credem că Modelul Suprem, al sacrificiului, al generozității, al iubirii este viabil.

Ne ducem viețile încălcând mereu preceptele creștine. Dumnezeii nu ne sunt tot timpul aproape. Contestăm, deseori, Puterea Divină de a menține echilibrul promis și meritat. Iar restul amănuntelor bătăliei zilnice pentru supraviețuire consumă, necruțător, toată disponibilitatea noastră de a crede în minuni.

De aceea, mai aproape sau ceva mai departe de regulile creștinești ale purificării prin post sever, mai departe sau mai aproape de gândul că suntem văzuți și judecați, Săptămâna Mare ne îmbrățișează pe toți, cald, și ne reamintește esența celei mai frumoase povești pământene despre Sacrificiu.

Căpătăm, astfel, câteva zile de reflecție profundă și de posibilă renaștere spirituală. Săptămâna sacră a Patimilor devine un interval de autoexaminare, poate chiar de măsurare a micilor noastre puteri cu Puterea Divină. Cu puterea unui om obișnuit de a se dărui nouă. E un interval în care pilda dumnezeiască a Mântuitorului ne obligă să ieșim din umilința compromisului zilnic. Și să încercăm să redescoperim Calea. Calea Iubirii. Singura cale pentru care merită să trăim. Acea cale care nu mai are aproape nimic în comun cu vremurile sub care ne aflăm.

În lumea noastră, căile sunt altele. Le știți. Le simțiți. Ducem, și noi, amărâții, câte o cruce. E crucea renunțării la principii. Zilnic. Dureros. Acceptăm arginți. Trădăm. Ne vindem prietenii, iubitele, copiii. Mergem mai departe, cu genunchii juliți de târâș-grăpișul obligatoriu. De aceea am ales ca această săptămână să nu fie politică. Răul lumii este acolo, închis în acest cuvânt. Politică. Și de acolo izbucnește tot ceea ce ne pervertește.

Săptămâna Mare, începe cu Duminica Floriilor și se încheie cu Învierea Domnului. Este un timp de contemplare asupra sacrificiului și al renașterii. Al sacrificiului Divin. Al renașterii noastre. În tradiția creștină, aceasta marchează calea lui Iisus către cruce și apoi triumful său asupra morții. Este un moment de introspecție profundă, în care credincioșii sunt chemați să mediteze asupra propriei lor căi spirituale, să își examineze greșelile și să își reafirme credința în iubirea și mila divină.

În centrul acestei săptămâni stă Învierea, un simbol al speranței și al posibilității de a ne depăși. Fricile, propriul caracter. Slugărnicia, falsele modestii, tentațiile rezolvărilor facile. Nemunca, talentul de a fraieri, micile combinații. Ipocrizia atotcuprinzătoare, atotguvernatoare, atotsubjugatoare.

Învierea lui Iisus marchează victoria asupra morții și deschide porțile speranței către o viață nouă, plină de lumină și bucurie. Este un moment în care credincioșii sunt îndemnați să privească dincolo de suferință și să se agațe de promisiunea unei lumi mai bune și mai luminoase. Învierea ne cheamă. E promisiunea unui portret personal frecventabil. E promisiunea unei alternative la ceea ce suntem, de fapt. Învierea ne cheamă. Și venim, pentru că suntem chemați.

Respectuoși (sau nu) față de acest șir de ritualuri, rămânem acuzații unui proces de înșelăciune. Fiindcă asta facem în fiecare altă și nouă zi. Înșelăm proiectul divin inițial. Înșelăm omenescul și imaginea umanității, ca grup de prosperitate colectivă. Dar șansele reevaluării sunt acolo, intacte. Depinde numai de noi să le fructificăm.

Pentru că ieșim, mereu, întăriți din reîntâlnirea cu Învierea. Iluzia purificării funcționează. Parțial. Și pentru asta, nu avem nevoie de anestezie. Și nici de antidepresive.

Adevărat A Înviat!