Șase cărți despre care nu știai că sunt propagandă

Guvernele influențează o cantitate surprinzătoare de literatură. Unele dintre cărți sunt destul de bune.

”Arta este propagandă”, scria George Orwell în 1940, „dar nu toată propaganda este artă”. Puțini oameni ar contesta a doua parte a aforismului. Nu este nimic artistic în divagațiile îngrozitoare din „Mein Kampf”. Dar prima frază pare adevărată numai dacă utilizați o definiție largă a propagandei. 

În zilele noastre, marile opere de artă rareori își propun să servească scopurilor unui guvern. Ele pot promova cauze, dar nu de aceea oamenii le apreciază în mod normal. Cărțile de pe această listă, totuși, justifică parțial prima parte a afirmației lui Orwell, scrie The Economist. 

Guvernele sau grupurile ideologice fie și-au încurajat autorii să le scrie, fie și-au promovat scrierile în scopuri politice. În timpul războiului rece, agențiile de informații occidentale au subvenționat autori, uneori foarte buni. 

CIA a înființat reviste literare în Franța, Japonia și Africa. Unul dintre scopuri a fost să contracareze cenzura autocraților. Un altul a fost de a face cultura globală mai prietenoasă cu scopurile occidentale. Serviciile britanice de informații au comandat lucrări de ficțiune care au susținut imperiul. Unii scriitori și-au oferit în mod conștient pixurile statului; alții nu și-au dat seama că guvernele sau grupurile își vor promova munca. 

Iată șase cărți, toate ale unor autori de merit, care sunt lucrări de propagandă într-un fel sau altul.

Ochii Asiei. De Rudyard Kipling

Rolul lui Rudyard Kipling de propagandist al imperiului britanic este adesea uitat. Serviciile secrete britanice l-au recrutat pe autor în timpul primului război mondial pentru a scrie ficțiune care urmărea să submineze naționalismul indian. În 1916, James Dunlop Smith, un oficial britanic, i-a trimis lui Kipling scrisorile private ale soldaților indieni care luptau în Franța. Smith i-a cerut lui Kipling să le rescrie pentru a șterge orice sentiment pro-indian sau revoluționar. The Saturday Evening Post, o revistă americană, a publicat patru între mai și iunie 1917. (Trei au apărut în London Morning Post .) Kipling și-a pus numele doar atunci când le-a împachetat într-o carte, „Ochii Asiei”. Autorul i-a spus lui Dunlop Smith că, prin rescrierea literelor, el „a amplificat oarecum spiritul [crezut că-l] vede în spatele lor”. De fapt, revizuirile lui au fost mai inventive decât atât. Transformând epistolele soldaților în ficțiune, le-a igienizat. El a eliminat plângeri de genul „suntem precum caprele legate de țărușul unui măcelar” și a introdus descrieri admirative ale Marii Britanii ca fiind pline cu „mobilier aurit, marmură, mătase, oglinzi”. Serviciului de informații britanic i-a plăcut ceea ce a citit. Kipling l-a întrebat pe Dunlop Smith dacă a găsit vreo „eroare de castă sau de viziune mentală în personaje”. Se pare că nu a făcut-o. Mulți cititori au admirat ceea ce un critic (scriind despre romanul „Kim”) a numit „portretul pozitiv, detaliat și nestereotip” al indienilor al lui Kipling. Rolul său de propagandist i-a întunecat viziunea.

Doctor Jivago. De Boris Pasternak

În timpul războiului rece, CIA a încercat să submineze cenzura în Uniunea Sovietică, promovând în mod ascuns circulația cărților și revistelor. Snoops au trimis romanele lui Fiodor Dostoievski, Lev Tolstoi și Vladimir Nabokov. Autorul lor preferat a fost Boris Pasternak. Romanul său „Doctor Jivago” a avut „o mare valoare de propagandă”, a declarat un memoriu CIA în 1958. Poate părea un lucru surprinzător de spus despre o poveste de dragoste. Dar CIA a fost interesată nu numai de „natura provocatoare de gândire” a romanului, ci și de „circumstanțele publicării sale”. Reviste literare și edituri sovietice au suprimat cartea. Una a citat „viciul” și „neacceptarea” socialismului lui Pasternak. Sovieticilor nu le-a plăcut fervoarea lui religioasă. Un cercetător de talente literare italian a introdus clandestin manuscrisul „Dr Jivago” în Italia, unde a fost publicat în 1957. CIA a văzut „o oportunitate de a-i determina pe cetățenii sovietici să se întrebe ce este în neregulă cu guvernul lor, atunci când o operă literară bună a bărbatului recunoscut a fi cel mai mare scriitor rus în viață nici măcar nu este disponibil în propria sa țară”. Agenția de spionaj a publicat cu ajutor cartea în rusă. A distribuit peste 1.000 de exemplare cu ajutorul agenților din estul Europei și le-a distribuit la Târgul Mondial din Belgia în 1958. Spera că publicarea în limba rusă originală va deschide calea pentru ca Pasternak să câștige un Premiu Nobel. A făcut-o, dar sovieticii l-au obligat să refuze. Nu a trăit suficient de mult pentru a vedea „Dr Zhivago” devenind un film de succes (o fotografie este fotografiată mai sus) în 1965.

Partizani. De Peter Matthiessen

Când a fost fondată în 1947, CIA a angajat mulți seniori de la Universitatea Yale. Peter Matthiessen a fost unul dintre ei. Agenția l-a trimis la Paris, unde a folosit ca poveste de acoperire că scria un roman, o poveste pe care managerul său CIA din oraș o credea „slăbită”. Matthiessen a scris un roman la Paris, de fapt două. „Partizani”, al doilea al său, îl urmărește pe Barney Sand, un jurnalist din Paris pentru un serviciu de televiziune american, în timp ce îl urmărește pe un fost lider al Partidului Comunist Francez pe care spera să-l intervieveze. Comunistul îl ajutase pe Sand să scape de războiul civil spaniol când era copil. Romanul prezintă cunoștințe atât de detaliate despre funcționarea partidului, încât Chicago Tribune, într-o recenzie, a sugerat ca autorul său să se întoarcă la Moscova. Cu toate acestea, simpatiile sale sunt clare față de Occident, Sand ajunge să-i vadă pe comuniști ca fiind autoserviți și necinstiți. Proza literară conștientă în care este scris „Partizanii” prefigurează următorul pas în cariera lui Matthiessen. A fondat Paris Review , o revistă literară, pe care a folosit-o și ca copertă pentru a spiona artiștii și intelectualii americani de stânga care se mutaseră la Paris. CIA a considerat ca aceasta este o acoperire mult mai bună pentru munca lui de spionaj. „Partizanii” nu este cea mai bună lucrare a lui Matthiessen. El este singurul scriitor care a câștigat Premiul Național pentru Cartea Americii atât pentru ficțiune, cât și pentru non-ficțiune. Dar, în timp ce nisipul șerpuiește în jurul Parisului, el reamintește cititorilor că Matthiessen își observa prietenii de stânga nu numai de dragul artei.

Citind Lolita în Teheran: Memorii despre cărți. De Azar Nafisi

Azar Nafisi, o emigrată iraniană și profesor de engleză, a devenit faimoasă în 2003, când și-a publicat memoriile despre revoluția islamică. „Reading Lolita in Teheran” a fost un succes instantaneu în America, petrecând 117 săptămâni pe lista de bestseller-uri a New York Times . Este povestea captivantă a opt femei iraniene care se întâlnesc în secret pentru a studia romanele lui Nabokov, Gustave Flaubert și Henry James. Studenții doamnei Nafisi sunt copii ai Republicii Islamice care se răzvrătesc împotriva interdicțiilor sale de cărți și a „hiperbolei putrede și înșelătoare” a retoricii sale. Această descriere nu se aplică pentru „Reading Lolita”, care merită admirația pe care o primește. Cu toate acestea, are o datorie față de instituții care nu sunt tipice pentru memoriile literare. Doamna Nafisi mulțumește Fundației Smith Richardson, care urmărește „să promoveze interesele și valorile SUA în străinătate”, pentru un grant care a ajutat-o ​​să scrie cartea. Doar prin „literatură” cineva se poate pune în locul altcuiva”, scrie doamna Nafisi. Pentru cititorii occidentali, „Reading Lolita” este revelator în felul în care literatura a fost pentru studenții ei. De asemenea, susține o judecată dură a teocrației Iranului, despre care America continuă să spere că va fi influentă.

O sută de ani de singuratate. De Gabriel García Márquez

America i-a interzis lui Gabriel García Márquez să intre în țară timp de trei decenii, deoarece a fost implicat în Partidul Comunist Columbian în anii 1950. El a aparținut pentru scurt timp unei celule de partid. Cu toate acestea ,,Mundo Nuevo , o revistă columbiană finanțată de CIA, a tipărit două capitole din capodopera sa „O sută de ani de singurătate”, cu un an înainte de publicarea cărții în 1967. Fragmentele nu includeau relatarea cărții despre „masacrul de banane” din 1928, în care armata columbiană, presată de America să ia măsuri împotriva angajaților United Fruit Company care erau în grevă, a ucis aproximativ 75 dintre ei. Ceea ce a tipărit Mundo Nuevo au fost descrieri ale Columbiei în stilul care mai târziu a devenit cunoscut sub numele de realism magic. Revista, care a publicat în principal articole pro-americane și anticomuniste, a arătat astfel că este deschisă și lucrărilor scrise de adepți ai stângii politice. Un agent CIA a numit abordarea „fidelismo sin Fidel ”, adică crezul comunist al lui Fidel Castro, conducătorul Cubei, fără revoluționismul său anti-american. García Márquez a fost furios să descopere că Mundo Nuevo era în plata CIA. Într-o scrisoare către editorul său, Rodríguez Monegal, el a scris că se simte ca un încornorat.

Luna a apus. De John Steinbeck

În iunie 1940, la două zile după ce Franța a semnat un armistițiu cu Germania, John Steinbeck i-a scris lui Franklin Roosevelt, președintele american, îndemnând administrația sa să creeze propagandă „imediată, controlată, considerată”. Steinbeck a scris o poveste pentru a inspira oamenii din Europa ocupată să se ridice împotriva naziștilor. „The Moon Is Down” este plasat într-o țară europeană fără nume care a fost invadată de o putere fascistă. Locul fictiv, scria Steinbeck, este caracterizat de severitatea Norvegiei, viclenia Danemarcei și rațiunea Franței. Ocupanții, conduși de colonelul Lanser, se luptă pentru a supune o revoltă. Membrii rezistenței împotriva naziștilor au tradus romanul și l-au introdus ilegal în Norvegia, Danemarca și Franța. În 1945, după încheierea războiului, regele Norvegiei ia dat lui Steinbeck Crucea Libertății a țării pentru contribuția sa la mișcările de rezistență europene.