Scenarii alternative pentru România după alegerile prezidențiale din 2025 (partea I)

Asta e marfa, cu ea defilăm. Oferta prezidențială pentru 2025 nu e nici pe departe ce-am visat cândva, în nopțile romantice ale protestelor din Piață, sau în diminețile naive în care încă mai credeam că politica poate fi o treabă serioasă. Și totuși, dintre toate visele spulberate, unul singur va deveni realitate: unul dintre acești patru va fi Președintele României. Simion, Dan, Antonescu sau Ponta.

Patru candidați, patru lumi posibile

Patru fețe, patru stiluri, patru viziuni (unele mai clare, altele în ceață). Unii vin să răstoarne tot, alții să cosmetizeze ce e. Niciunul nu e ideal, dar fiecare e posibil. Iar în funcție de cine iese, România se va schimba – fie într-o versiune mai clară a haosului, fie într-o formă mai subtilă de echilibru. Haide să ne imaginăm cum ar arăta țara în fiecare dintre aceste variante. Nu pentru că ne place, ci pentru că e necesar.

Scenariul 1: George Simion președinte – naționalismul la putere

Victoria lui George Simion în alegerile prezidențiale din mai 2025 ar reprezenta un șoc politic major, aducând pentru prima dată un lider al AUR (Alianța pentru Unirea Românilor) în funcția supremă. Imediat după preluarea mandatului, Simion s-ar confrunta cu provocarea numirii unui prim-ministru compatibil cu viziunea sa naționalistă.

Premierul: între loialitate ideologică și blocaj politic

Cel mai probabil, ar încerca să desemneze un premier din tabăra sa sau un apropiat ideologic – poate un tehnocrat cu vederi suveraniste precum Călin Georgescu (dacă acesta rămâne ”frecventabil” în urma proceselor în curs de instrumentare) ori un lider AUR din eșalonul doi. Totuși, dacă PNL și PSD dețin în continuare împreună majoritatea parlamentară, aceste partide tradiționale ar putea refuza să susțină un guvern dominat de AUR.

Negocieri dure, tentații de trădare și reconfigurări de forțe

Ar urma negocieri dure: fie Simion forțează alegeri anticipate acuzând vechea clasă politică de sabotaj, fie încearcă să atragă de partea lui o facțiune dispusă să-l susțină. Nu este exclus ca oportuniști din partide mari să simtă direcția vântului și să se alăture noii puteri, destrămând alianțe vechi.

De exemplu, aripa național-conservatoare din PSD ar putea fi tentată să colaboreze cu Simion în schimbul funcției de premier, fracturând astfel unitatea social-democraților.

Alianțe vechi sub asediu, poziționări de criză

Pe scena alianțelor, ascensiunea lui Simion ar redesena complet relațiile politice. Coaliția PNL-PSD, dacă ar exista încă post-alegeri, ar fi pusă la grea încercare – uniți în opoziție sau destrămați de tentația de a negocia cu noul președinte?

USR și REPER, partidele reformiste, s-ar poziționa ferm împotriva oricărei derapaje iliberale, probabil alături de UDMR și minoritățile naționale, care ar privi cu îngrijorare un regim ultranaționalist.

AUR la putere, PMP la remorcă, liberalii și social-democrații între ciocan și nicovală

De cealaltă parte, AUR ar jubila în sfârșit la putere, iar PMP (dacă a supraviețuit electoral) ar putea căuta să se lipească de noua putere printr-un discurs național-creștin.

În schimb, tradiționalii liberali și social-democrați ar avea de ales între a-și continua “mariajul” pentru a ține piept președintelui-suveranist sau a se canibaliza reciproc încercând să rămână relevanți.

Este posibil ca PNL să sufere presiuni interne: unii membri ar prefera întoarcerea la un discurs conservator dur alături de Simion, pe când alții ar dori menținerea liniei pro-europene în opoziție. La rândul său, PSD ar oscila între reflexul de a-și proteja influența (poate chiar aliindu-se tacit cu Simion pe anumite teme naționaliste) și teama de a nu fi înghițit de noul val radical.

Naționalismul instituțional: referendumuri, populism și derapaje constituționale

Implicațiile interne ale unei președinții Simion ar fi profunde. Politic, România ar intra într-o zonă de turbulență instituțională: un președinte combativ ar putea încerca să-și extindă atribuțiile, forțând limitele Constituției.

Nu ar fi exclusă convocarea de referendumuri populiste pe teme sensibile (restabilirea pedepsei cu moartea, limitarea drepturilor minorităților, ș.a.) menite să consolideze legitimitatea unui regim “al poporului”.

Protecționism economic și tentația “dreptei sociale”

Economic, discursul anti-multinaționale și pro-capital autohton al AUR s-ar putea traduce în politici protecționiste sau măsuri populiste – reducerea unor taxe cu riscul destabilizării bugetare, creșteri de pensii și salarii fără acoperire economică sau favorizarea companiilor românești în licitații.

Aceste decizii ar putea da pe termen scurt impresia unei “drepte sociale” care împarte beneficii poporului, însă ar speria investitorii străini și ar tensiona relația cu UE privind disciplina fiscală.

Polarizare socială, revanșă identitară și radicalizare culturală

Social, societatea românească s-ar polariza și mai mult. Alegătorii care l-au susținut pe Simion ar simți o revanșă istorică – “patrioții” la conducere –, în timp ce mediile urbane progresiste și minoritățile ar trăi cu teama reculului democratic. Am putea asista la manifestații de stradă pro și anti-regim, la creșterea cazurilor de discurs de ură tolerat la vârf și la încercări de subordonare a presei publice în numele “interesului național”.

Cultura ar deveni un câmp de luptă ideologic: noua putere ar promova tradiția, valorile ortodoxe și figurile istorice naționaliste, marginalizând vocile critice și etichetându-le drept “anti-românești”. Sistemul educațional ar putea fi ținta unor schimbări conservatoare (de exemplu, accent pe istorie și identitate națională, restrângerea educației sexuale sau a programelor percepute ca “globaliste”).

Politica externă: Bruxelles-ul tensionat, Chișinăul ”sedus”, Budapesta provocată

Pe plan extern, România condusă de George Simion ar fi percepută ca rătăcind de pe traiectoria sa pro-occidentală. Relațiile cu Uniunea Europeană ar deveni încordate: Bruxelles-ul ar reacționa la eventuale derapaje democratice sau la retorica eurosceptică a Bucureștiului.

Un președinte AUR ar putea alătura România grupului țărilor problematice în UE, alături de Ungaria lui Viktor Orbán și Polonia naționalist-conservatoare, poate chiar votând alături de acestea împotriva inițiativelor comune europene. Posibilitatea activării articolului 7 sau a condiționării fondurilor europene de respectarea statului de drept s-ar putea transforma din teorie în realitate, dacă guvernarea inspirată de Simion începe atacul la independența justiției sau la libertățile civile.

Relațiile cu vecinii ar fi și ele recalibrate: cu Ungaria, tensiunile ar crește exponențial, dat fiind discursul vehement al AUR împotriva autonomiei maghiare în Transilvania. Orice gest al Budapestei față de comunitatea maghiară ar fi taxat dur de Cotroceni, amplificând dispute istorice.

Pe de altă parte, Simion s-ar erija probabil în protector al Republicii Moldova, relansând puternic tema unirii. O apropiere prea brutală de Chișinău – ignorând sensibilitățile geopolitice – ar pune România în dezacord cu marile puteri, dar i-ar entuziasma pe unioniștii de pe ambele maluri ale Prutului.

Imaginea externă: între “patrioți neînfricați” și stat paria

Imaginea României în lume ar suferi un declin accentuat. Presa internațională ar titra alarmist despre “virajul extremei drepte la București” și despre pericolul întoarcerii la naționalismul anilor ’30, chiar dacă comparația ar fi forțată.

Diplomația română ar avea misiunea ingrată să convingă partenerii că țara rămâne angajată pe drumul democratic, în timp ce la București retorica oficială sfidează “corectitudinea politică” occidentală.

Cultural și simbolic, România ar fi percepută ca un factor de imprevizibilitate în UE, un exemplu de backlash conservator. Dacă până acum țara era privită ca o democrație emergentă, cu derapaje dar pe direcția bună, sub Simion riscăm să fim asociați cu clubul statelor paria.

Desigur, susținătorii noului președinte ar spune că, dimpotrivă, imaginea României se va îmbunătăți, văzută fiind ca o națiune care nu mai “stă în genunchi” în fața străinilor. Însă aceasta ar fi o imagine apreciată doar în cercurile naționaliste, în timp ce investitorii, organizațiile internaționale și societățile deschise ne-ar cataloga drept exemplu de involuție.

Febră naționalistă și riscuri geopolitice majore

În concluzie, scenariul George Simion președinte promite o Românie cuprinsă de febra naționalistă, cu riscuri mari de izolare externă și convulsii interne greu de gestionat.

Oricine va fi Alesul, pentru România vin vremuri foarte grele.

Nu neapărat pentru că unul ar fi mai rău ca altul, ci pentru că timpul improvizațiilor a trecut, iar ce ne-a rămas pe scenă sunt doar actori uzați, care joacă același spectacol prost, cu decoruri schimbate din patru în patru ani. România și-a strâns în găletușa politică doar plevușcă – figuri reciclate, proiecte fără vlagă, vorbe mari cu gleznele moi. Iar de aici pleacă totul: de la impostura politică ridicată la rang de virtute, de la ifosele de salvatori sub care nu se ascunde nimic bun pentru țară. Președintele care vine nu va construi un viitor, ci va moșteni un faliment. Și tot ce ne mai poate salva, poate, e luciditatea. Sau o revoluție a minții. Dar nu va veni de la ei.