Scenarii alternative pentru România după alegerile prezidențiale din 2025 (partea II)

Asta e marfa, cu ea defilăm. Oferta prezidențială pentru 2025 nu e nici pe departe ce-am visat cândva, în nopțile romantice ale protestelor din Piață, sau în diminețile naive în care încă mai credeam că politica poate fi o treabă serioasă. Și totuși, dintre toate visele spulberate, unul singur va deveni realitate: unul dintre acești patru va fi Președintele României. Simion, Dan, Antonescu sau Ponta.

Patru fețe, patru stiluri, patru viziuni (unele mai clare, altele în ceață). Unii vin să răstoarne tot, alții să cosmetizeze ce e. Niciunul nu e ideal, dar fiecare e posibil. Iar în funcție de cine iese, România se va schimba – fie într-o versiune mai clară a haosului, fie într-o formă mai subtilă de echilibru. Haide să ne imaginăm cum ar arăta țara în fiecare dintre aceste variante. Nu pentru că ne place, ci pentru că e necesar.

Scenariul 2: Victor Ponta președinte – întoarcerea unui vechi jucător

Poate cel mai surprinzător dintre scenarii ar fi acela în care Victor Ponta reușește să câștige alegerile prezidențiale din 2025. După un deceniu de la înfrângerea sa în fața lui Klaus Iohannis, fostul prim-ministru și lider PSD ar reintra în scenă pe cal alb, profitând de greșelile rivalilor și de memoria scurtă a electoratului. Odată instalat la Cotroceni, Ponta – acum ca politician “independent” sau susținut de o construcție proprie, gen ProRomânia revitalizat – ar avea în față o tablă politică fragmentată, dar plină de oportunități de manevră.

20:16, 02.04.2025 • ANALIZĂ

Scenarii alternative pentru România după alegerile prezidențiale din 2025 (partea I)

Primul test: cine va fi premierul și ce va cere în schimb

Numirea prim-ministrului ar fi primul test al abilităților sale de negociator versat. Fără un partid mare sub controlul său direct în Parlament, Ponta ar trebui să coabiteze fie cu PSD, fie cu PNL, fie să forjeze o nouă majoritate pestriță care să îi fie loială.

O variantă rezonabilă ar fi încercarea de a atrage PNL de partea sa: liberalii, rămași pe dinafară după eșecul candidatului lor (fie el Nicușor Dan sau Crin Antonescu, înfrânt de Ponta), ar putea fi momiți cu postul de premier și câteva ministere grele, dacă acceptă să susțină proiectele președintelui. În fond, PNL și Ponta au fost adversari înverșunați, dar politica românească ne-a obișnuit cu adversități topite sub căldura focului guvernării.

Liberali prudenți sau pesediști resemnați?

Un nume posibil de premier? Poate un liberal mai pragmatic și conciliant – de exemplu, Lucian Bode sau alt baron PNL relativ maleabil – ori, dacă vrea să dea un semnal de independență, Ponta ar putea propune un tehnocrat moderat agreat și de PNL, cum ar fi un economist cunoscut sau un fost oficial internațional.

Dacă însă liberalii, încă traumatizați de coabitarea cu PSD, refuză oferta lui Ponta, acesta va întoarce privirea către vechiul său partid, PSD. În pofida orgoliilor rănite (să nu uităm că Ponta și-a sfidat foștii colegi plecând și creând un partid separat), pragmatismul ar putea prevala: PSD are încă mulți parlamentari și infrastructură, iar perspectiva de a rămâne complet în opoziție le-ar da fiori.

Reconectarea cu PSD: o alianță de conveniență, nu de suflet

Astfel, am putea asista la un târg de culise: Ponta recunoscut ca lider al stângii unite și PSD primind poziția de premier.

În acest caz, un nume ca Sorin Grindeanu – social-democrat moderat și fost aliat al lui Ponta – ar putea fi soluția de compromis la șefia guvernului, fiind acceptabil și pentru baronii PSD, și pentru Ponta însuși. Indiferent pe ce cal mizează (PNL sau PSD), noul președinte și-ar consolida majoritatea cooptând aproape garantat UDMR (întotdeauna gata să intre la guvernare) și poate gruparea minorităților naționale.

Opoziția morală și radicalii de serviciu

USR și REPER probabil ar refuza orice asociere cu Ponta, amintindu-și că tocmai împotriva metodelor lui au luptat în stradă la începuturile lor – deci aceștia rămân în opoziție principială. AUR, la rândul său, l-ar ataca violent pe Ponta (retorica lor împotriva “ciumei roșii” se potrivește și aici, chiar dacă Ponta pozează ca independent).

Guvernul “interesului național”: un nou ambalaj pentru vechile rețete

În mod paradoxal, Ponta s-ar afla, ca președinte, în poziția centrului către care gravitează fragmente ale vechilor partide. Ar putea încerca chiar un guvern de “uniune națională” declarativ, aducând individualități din mai multe zone politice sub stindardul “interesului României”. Aceasta ar fi însă mai mult o acoperire de imagine pentru un aranjament pragmatic de împărțire a puterii.

Fantomele trecutului: ”subtilități” în loc de scandaluri

Intern, revenirea lui Victor Ponta ar readuce și fantomele trecutului. Politic vorbind, s-ar reinstala un stil de guvernare pestriț: nici reformism pur, nici autoritarism fățiș, ci un joc de imagine și influențe. Ponta a fost mereu un cameleon politic – capabil să vorbească pe limba tinerilor pro-occidentali la Bruxelles, dar și să facă cu ochiul naționaliștilor acasă.

Justiție “calibrată”: fără OUG13, dar cu instrumente fine

Ne putem aștepta ca, sub conducerea lui, marile slogane ale justiției și meritocrației să fie înlocuite cu tema stabilității și competenței experte: “știm ce avem de făcut, am mai guvernat țara, nu experimentăm”. În realitate, anticorupția ar trece încet în plan secund. Fără tam-tam, s-ar încerca schimbarea unor procurori-cheie cu persoane mai docile și punerea “câinilor de pază” ai democrației la dietă.

De exemplu, ne-am putea trezi cu un CNA (consiliu al audiovizualului) mult mai indulgent cu televiziunile de propagandă, cu un Avocat al Poporului care contestă mai puțin ordonanțele controversate sau cu un Parlament ce reia ideea grațierii mascate a unor pedepse.

Ponta însă e suficient de versat să nu repete greșeala drastică a OUG13 (care a scos sute de mii de oameni în stradă în 2017 sub Dragnea). El ar merge pe subtilitate: modificări legislative pe furiș la ceas de noapte, dacă se poate, sau diluarea lentă a unor instituții (buget mai mic pentru DNA, pensionarea anticipată a judecătorilor incomozi, etc.).

Societatea civilă, deși slăbită față de acum un deceniu, ar reacționa – am vedea proteste în Piața Victoriei dacă se percepe întoarcerea la “epoca Ponta” a compromisurilor și aranjamentelor.

Populism economic cu față zâmbitoare

Pe plan economic, Victor Ponta președinte ar impulsiona guvernul să adopte politici de factură social-populistă, îmbinate cu cele de stimulare a business-ului, exact cum a procedat când era premier. Ne putem aștepta la reduceri de taxe pe alocuri (poate scăderea în continuare a TVA la alimente sau facilități fiscale pentru anumite industrii) combinate cu majorări de pensii și salarii bugetare înainte de alegeri – o rețetă clasică de a menține popularitatea.

Astfel de măsuri vor încălzi pe moment economia și buzunarele unor segmente, dar vor tensiona bugetul pe termen mediu, forțând apoi eventual corecții. Însă Ponta mizează întotdeauna pe creștere economică robustă care să acopere cadourile financiare (în mandatul său de premier, economia a crescut și i-a permis generozități).

Va repeta probabil accentul pe mari proiecte vizibile: autostrăzi începute cu fanfară, poate lansarea unui proiect fantezist de tip canal navigabil sau investiții în noi centrale energetice – cu speranța că măcar unele se concretizează.

O societate divizată discret, dar constant

Social, discursul puterii Ponta se va dori unificator: el va poza în președintele care “îi iubește pe toți românii” și vrea pace socială. În practică, însă, fracturile rămân. Publicul urban, educat, care sperase într-o schimbare de generație, se va simți trădat că un exponent al vechii politici revine în forță.

Aceștia fie vor protesta civic, fie își vor pierde speranța retrăgându-se în apatie sau emigrând. În schimb, electoratul tradițional al PSD – pensionarii, funcționarii dependenți de stat, zonele rurale defavorizate – va saluta revenirea “unui băiat de-al nostru, ortodox și mândru” în fruntea țării, considerând că tehnocrații nu le-au adus mare lucru.

Din această perspectivă, societatea se va afla într-o stare de tensiune surdă: reformiști vs. conformiști, însă nu cu explozia de emoție din 2020 sau 2021, ci mai degrabă cu resemnare și mici erupții de nemulțumire periodică.

Cultură pe pilot automat, media închinate din nou puterii

Cultural vorbind, regimul Ponta nu va promova un conservatorism strident (ca AUR), dar nici vreo viziune progresistă. Se va menține probabil status quo-ul: Biserica Ortodoxă va avea în continuare un cuvânt greu de spus în spațiul public – Ponta știe să îi curteze pe ierarhi când e nevoie – iar minoritățile sexuale sau alte grupuri marginale nu vor vedea mari progrese legislative în favoarea lor, de teama reacției tradiționaliștilor.

Mass-media s-ar putea rearanja: televiziunile “de casă” ale PSD (precum cele deținute de Dan Voiculescu sau Sebastian Ghiță, vechi prieteni ai lui Ponta) ar primi un suflu nou și ar deveni megafonul realizărilor puterii, în timp ce jurnaliștii independenți ar semnala întoarcerea cenzurii economice (prin retragerea publicității de stat de la publicațiile critice, de exemplu).

Diplomație cu două fețe: prietenii vechi, vorbe noi

Pe extern, președintele Victor Ponta ar practica un joc echilibrat, dar cu nuanțe distincte față de predecesorii săi. Fiind o figură cunoscută în capitalele europene, Ponta s-ar strădui să reasigure partenerii că România nu devine o oaie neagră.

Ar menține retorica pro-UE și pro-NATO, știind că orice altceva ar fi sinucigaș politic. Totuși, modul în care ar relaționa cu Bruxelles-ul ar fi mai combativ sub suprafață: dacă Comisia Europeană ar critica derapajele anti-justiție, Ponta ar răspunde politicos dar ferm că “România își rezolvă singură problemele interne” – într-un stil reminiscent de alți lideri estici ca Robert Fico sau chiar Orbán, însă fără excesele de limbaj ale acestora.

Mai concret, România s-ar alătura probabil țărilor care cer mai multă flexibilitate de la UE și mai puțină monitorizare strictă. În Consiliul UE, guvernul român ar putea frâna inițiative legate de condiționarea fondurilor de statul de drept, alături de Ungaria și Polonia, chiar dacă nu la vedere, ci în culise.

Business cu Estul, garanții pentru Vest

Politica externă ar putea cunoaște și un rebalans către Est: nu în sensul unei rupturi de Vest, ci al redeschiderii apetitului pentru relații economice cu China, statele arabe, poate chiar Turcia și Rusia (în limita sancțiunilor). Ponta, în trecut, a avut relații cordiale cu lideri precum Erdogan și a fost printre puținii lideri UE care au mers la deschiderea Jocurilor Europene de la Baku, sfidând boicotul altora – semn că pune preț pe legături pragmatice, nu pe principii rigide.

Ca președinte, ar putea relua dialogul cu Beijingul pentru investiții în infrastructură (de pildă, chinezii erau interesați de reactoarele de la Cernavodă și de autostrăzi), chiar dacă asta ar genera reticență la Washington. Dar Ponta se bazează că poate juca la două capete: să ofere americanilor cooperare militară exemplară (posibil acceptând să găzduiască și mai multe trupe sau echipamente NATO pe teritoriul nostru, pentru a demonstra loialitatea strategică) în același timp în care face afaceri profitabile cu China sau țările din Golf.

Vecinii: Moldova cu măsură, Ucraina cu condiții

În relația cu Republica Moldova, Ponta ar continua susținerea integrării europene a acesteia, însă fără entuziasmul “unionist” al lui Simion sau idealismul altruist al unui Nicușor Dan. Probabil ar condiționa ajutoarele de afaceri reciproce – așa cum a făcut și când era premier, oferind Moldovei consultanță și energie electrică, dar mereu atent la capitalul politic.

Cu Ucraina, dat fiind contextul războiului, și-ar menține sprijinul pentru suveranitatea acesteia, însă unii dintre aliații săi politici ar putea strecura subiectul minorității române din Ucraina, cerând drepturi sporite – o temă de negociere deloc comodă, pe care până acum România a ținut-o în surdină de dragul unității contra Rusiei.

Percepția globală: revenirea băiatului cu doctoratul copiat

Per ansamblu, partenerii occidentali ar observa că Bucureștiul nu mai e la fel de predictibil, chiar dacă nu devine rebel pe față. Un test va fi dacă Ponta și guvernul său respectă sau nu recomandările MCV (Mecanismul de Cooperare și Verificare) – dacă acesta încă există. O ignorare a standardelor va atrage critici și deteriorarea imaginii în UE.

La nivel de percepție globală, alegerea lui Victor Ponta ar stârni comentarii amestecate. La început, știrile marilor agenții ar sublinia întoarcerea unui personaj controversat: “Fostul premier acuzat de plagiat, noul președinte al României” ar putea fi un titlu necruțător, reamintind lumii de episodul jenant al doctoratului copiat care l-a urmărit pe Ponta.

Alte comentarii ar nota că electoratul român a preferat un chip cunoscut în locul extremelor, sugerând o alegere a “răului mai mic” – de exemplu, dacă Ponta l-a învins pe George Simion în turul doi, acesta ar fi fost mesajul implicit: mai bine un populist moderat decât un radical.

O țară în care nu se dărâmă nimic, dar nici nu se construiește

Pe termen lung, însă, imaginea României ar depinde de acțiunile concrete. Un Ponta care ar guverna relativ competent, fără scandaluri mari și menținând creștere economică, ar putea spăla o parte din păcatele trecute în ochii pragmaticilor. Țara ar fi văzută ca revenind la stilul anilor 2010: stabilă economic, dar cu probleme cronice de corupție care tot amână să fie rezolvate. Am pierde probabil elanul de a fi în avangarda bunelor practici democratice, rămânând elev mediocru al UE – nu corijent de-a dreptul, dar nici premiant.

În schimb, dacă regimul Ponta ar comite abuzuri evidente – persecutarea opozanților, sugrumarea presei, potolirea justiției – imaginea României s-ar prăbuși într-o categorie ingrată, alături de țări cu democrații sfâșiate de corupție. Ar fi tragic ca, după atâtea lupte civice, să fim priviți din nou ca un “beci al Europei” unde puțini controlează totul în folos propriu.

Cultural și ca branding de țară, nu am câștiga nimic notabil sub Ponta: nu vom mai fi subiect de laudă pentru progres, cum s-ar întâmpla cu Nicușor Dan, nici de infamie absolută ca sub Simion – ci undeva la mijloc, într-o mediocritate fără strălucire. Industria IT și tinerii creativi probabil își vor vedea de treabă separat de stat, fără așteptări de sprijin real, iar statul va continua să promoveze o imagine turistică și folclorică a României, fără inițiative îndrăznețe.

În concluzie, scenariul Victor Ponta președinte ar readuce țara pe un făgaș cunoscut: o combinație de abilitate politică și interese de clan, de creștere economică și stagnare morală. România ar naviga apele tulburi ale “nici prea-prea, nici foarte-foarte”, evitând prăpăstiile, dar și șansa unei transformări autentice.

Oricine va fi Alesul, pentru România vin vremuri foarte grele.

Nu neapărat pentru că unul ar fi mai rău ca altul, ci pentru că timpul improvizațiilor a trecut, iar ce ne-a rămas pe scenă sunt doar actori uzați, care joacă același spectacol prost, cu decoruri schimbate din patru în patru ani. România și-a strâns în găletușa politică doar plevușcă – figuri reciclate, proiecte fără vlagă, vorbe mari cu gleznele moi. Iar de aici pleacă totul: de la impostura politică ridicată la rang de virtute, de la ifosele de salvatori sub care nu se ascunde nimic bun pentru țară. Președintele care vine nu va construi un viitor, ci va moșteni un faliment. Și tot ce ne mai poate salva, poate, e luciditatea. Sau o revoluție a minții. Dar nu va veni de la ei.