Schengen: spectacol românesc pe ritmuri vieneze. Și o viitoare premieră care nu poate ieși altfel decât prost

Urmăresc discursul public pe subiectul Schengen și trebuie să recunosc că hermeneutica aderării la acest spațiu mă obosește. Mă simt aruncat în hăuri epistemologice greu de descris, care reverberează de-a dreptu’ ontologic: Ce-a fost mai întâi, oul din cuibaru’ românesc sau găina bruxelleză? Care a fost de vină mai întâi, ăla sau ălălalt? Oare e bine că am făcut asta sau trebuia altfel? Și, oricum, cine ar trebui să facă ce? E bine să ne dăm șmecheri, sau să rămânem umili, cum facem noi de sute de ani?

Întrebări de sclaveți nesiguri de locul lor în istorie. Bipolaritatea românească a fost de altfel bine observată de colegii bulgari: păi ce faceți mă, românilor, până mai ieri dădeați cu pumnu-n masă la austrieci și acum ați chelălăit la primul os? La care statul român, că nu, că știe el mai bine: mâine-poimâine negociază pe aerian și naval (pardon? păi ce mare interes avem noi la Schengenu’ naval, sunteți nebuni?) și, vezi Doamne, în 2024 rezolvă și pe terestru.

După cum foarte mulți au remarcat, însă, printre care, desigur, Adina Vălean, asta e o prostie: nu dai drumul la transportatori să umble liberi, practic, nu contează și nu ai de ce să accepți așa ceva. Adică este, direct spus, o umilință. Iar ceea ce trebuie să înțeleagă negociatorii români este că, sigur, „marfa” pe care o dai și o primești la schimb e importantă, dar nu suficientă. Cu alte cuvinte, poți să iei tu câte scanere vrei, poți să promiți că pui numai vameși incoruptibili, care te împușcă la cel mai mic semn de mită, tot degeaba.

Pentru că ceea ce nu înțeleg, de fapt, purtătorii români de vorbe pe Schengen este că importantă nu este doar atitudinea, ci și consecvența în ce privește respectiva atitudine. Altfel spus, degeaba te înfoi la austriacu’ ăla care are bani de 10 generații, dacă el te simte că ești fals și nu ești bazat pe coaiele tale de românaș, te face varză la modu’ total, antropologic. E simplu. Și mai rău, dacă te vede că întorci foaia la 180 de grade ca ultimu’ fraier, atunci e și mai trist, că se pișă pe tine celest, din preaînaltul schizoid al fandacsiei vieneze unde colcăie spionii moscoviți.

Din acest exemplu punctual, reiese însă o problemă sistemică, pe care noi o avem ca popor, mai precis că ne lipsesc coaiele în raport cu orice. Neam umil (și nu unit) de sute de ani, ne-am învățat atât de mult să stăm cu capul plecat și să acceptăm orice ciozvârtă care se aruncă în direcția noastră, încât e greu să ne mai dezobișnuim. Cam ca și fotbalul românesc din ultimii 20-30 de ani: jucăm la gol, da’ numa’ cu pase-n spate, că la noi asta înseamnă atac. Și-atunci e normal, prin urmare, acest reflex de slugă: mamă, stai să vezi că și-a dat seama austriacu’ ce prostie era să facă, ține-mă că-l ard de nu se vede.

Nu și-a dat seama austriacu’ de nimic, bossule. Au băgat și americanii bățu’ prin gard, poate-poate, după care vecinii noștri istorici au zis așa: ce vor mă ăștia să le dăm? Bomboane Mozart scufundate-n caviar? Ia aruncă-le mă cutia unde face câinele, că oricum noi numa’ cu ciocolată-l hrănim. Simplu. Asta este mentalitatea celor cu care vorbești, desigur, îmbrăcată în sclipici elegant, că de-aia au fost imperiu, pe când tu, deși ai vrea să-i scuipi între ochi, așa cum ar merita, îți dai seama, totuși, că nu te poți coborî la manierele unui lider de galerie.

Complicată problemă, prin urmare. Să te-ncordezi ca să te vază Ioropa cine ești, dar nu prea tare, ca să nu zică cumva că ești golan. Și atunci? Și atunci nu știu, că nu eu sunt Cătălin Predoiu și nici Luminița Odobescu, ca să articulez negocierile pe acest subiect. Dar ce știu sigur este că până nu vom renunța la această mentalitate de sclaveți ordinari, care o fac pe virilii în iatacurile de la Bruxelles, dar sar iobăgește să-i ridice batista cucoanei von der Leyen la cel mai mic sughiț, nici n-o să ne ia nimeni în seamă.

Du-te prietene, dacă zici că ai coaie și, nu zic să le pui pe masă, dar măcar lasă-le așa, ușor, să se întrezărească prin țesătura de la pantalon, nu știu dacă mă-nțelegi. Asta ar fi unu.

Doi: atât timp cât tu, stat român, negociator, ce ești, nu înțelegi că tu ceri ceva ce ți se cuvine și nu ți se face o favoare, atunci degeaba te plimbi pe la Bruxelles p-acolo. Stai mai bine acasă, fă-ți Schengenu’ cu ai tăi, aici, cu bulgarii și cu grecii, așa, ca-ntre asupriții istoriei, și gata, nu mai plictisi lumea și nu te mai pune pe drumuri degeaba.

Și, mai ales, e bine s-o spunem, nu mai minți populația la tine acasă în scopuri electorale, avansând diverse termene care știi bine că oricum nu depind de tine. De ce? E simplu, pentru că nu tu faci jocurile, exact din motivele pe care le-am explicat mai sus.