Scrisoare cu mulțumesc

Azi am primit o scrisoare. De multă vreme, nu din vremuri imemoriale, dar de multă vreme, n-am mai primit una. De altfel, la rându-mi, n-am mai scris, tot de atâta timp, vreuna. Vorbesc despre scrisoarea aia clasică, pe hârtie, pe care-ai scris-o cu stiloul sau cu pixul, unde ţi-ai exersat scrisul caligrafic, unde ai lăsat literele să danseze.

O vecină-mi bate-n uşă de dimineaţă: v-a lăsat poştăriţa ceva în cutia poştală. I-auzi, îmi zic, ce noutate. Ce să lase poştăriţa în afară de facturi, pliante, notificări de pe cine mai ştie unde? Vecina, care le ştie pe toate, plusează, când vede nepăsarea mea: v-a băgat o scrisoare în cutie.

Nu e plic de-ăla de la telefoane, de la bancă, de la ANAF. E o scrisoare cu scris de mână… Hm… Iar a fost madama asta în inspecţie pe la cutiile poştale. Acuma, are şi ea dreptate, săraca: în faţa blocului nu e nimeni la bârfă, că arde rău soarele, prin bloc, la cafea, aud că n-o mai cheamă suratele, pe facebook n-are cont, sau eu nu sunt prietenă cu ea… Ce să facă de plictiseală?

Cum nu mi-am mişcat, din prima, fundu’ până la parter să văd despre ce este vorba, vecina a mai venit de vreo trei ori să mă anunţe, să mă avertizeze, să mă pună în temă. Drept care, am coborât să iau scrisoarea. Cu scris de mână, da, la destinatar şi la expeditor. Şi, straniu, şi în interior.

Cu multe cuvinte frumoase. Cu o grămadă de aduceri aminte. Cu un mulţumesc, de fapt, cu multe mulţumescuri, inscripţionate pe coala A4. Scrisoarea nu doar că m-a surprins, dar m-a bucurat enorm. Cineva, o fată care în urmă cu vreo 20 ani nu ştia să citească, îmi scrie acum să-mi mulţumească, da, că ştie. Să citească. Şi să scrie.

Desigur, nu doar astea şi nu doar pentru astea mi-a scris. Aşa cum atunci – eu nu mai ţineam minte când, la ce moment m-am intersectat cu ea – m-a impresionat faptul că, deşi adolescentă, nu avea nici cea mai vagă idee de buchii, ce sunt, cum se citesc, cum le îmbini cu altele ca să formezi cuvinte, ca să scrii, mai apoi, poveşti, aşa m-a impresionat şi acum gestul ei de a-mi scrie, după atâta vreme, o scrisoare.

E personală, e între ea şi mine, e impregnată de amintiri şi de visuri. Şi mi-a făcut o mare bucurie. Fata care nu ştia să scrie şi să citească, nu doar că acum ştie. Nu doar că o face destul de bine. Nu doar că are un loc de muncă unde nu doar semnează statul de plată, ci face şi lucruri mai importante. Nu doar că s-a rupt de trecut, de viaţa aiurea pe care o mamă şi-un tată pe cât de săraci, pe atât de iresponsabili, o condamnaseră s-o ducă.

Dar, a făcut un gest care mă obligă la rândul meu să fac unul. Să-i mulţumesc. Eu ei îi mulţumesc. Nu pentru că şi-a amintit că am învăţat-o, acum o mie de ani, alfabetul. Ci pentru că mi-a demonstrat că bunul simţ nu are nimic de-a face cu şcolile multe şi înalte, cu sângele cică albastru al unora, cu zerourile conturilor din bancă. Îţi mulţumesc, fată de demult că ai reapărut în viaţa mea!

Voi ați mai scris, ați mai primit scrisori?