Scrumbia: peștele profetic al primăverii, apostolul dezlegărilor și simbolul grătarului popular cu miros de Dunăre

E ceva mistic în apariția scrumbiei. Nu vine din raft, nu vine din hypermarket. Nu-i ton în ulei, nici păstrăv de păstrăvărie. Scrumbia vine din adâncurile Dunării ca o solistă de operă care și-a așteptat momentul un an întreg.

Când calendarul ortodox îți dă voie să faci harcea-parcea carnea de post, vine ea, scrumbia, peștele care știe să trăiască între păcat și proteină

E grasă, strălucitoare, migrează ca un personaj tragic de roman rus și se prăjește spectaculos, sub ochii uimiți ai postitorului român. E singurul pește care scoate la grătar atei, ortodocși, vegani temporari și fani ai chiftelelor de post în același timp.

Pe scurt: scrumbia e regina neîncoronată a primăverii culinare românești.

Festivalul Scrumbiei – acolo unde sfințenia se întâlnește cu jarul încins

De vineri până duminică, în perioada 11-13 aprilie, Galațiul devine Ierusalimul scrumbiei. Pe Faleza Inferioară, nu se țin rugăciuni, ci se înfig furculițe. Ediția cu numărul 21 a Festivalului Scrumbiei Dunărene aduce ceea ce poporul cere: scrumbie la grătar, scrumbie în borș, scrumbie pe pat de nostalgie pescărească.

Chefi celebri, printre care Rikito Watanabe și Gina Bradea, pun pe masă arta gătitului tradițional cu o notă de spectacol culinar. Iar Nea Mărin, apostolul horei și al voii bune, e acolo să ne amintească un lucru simplu: mâncarea bună unește popoare și umple burți mai eficient decât orice politică publică.

De ce scrumbia? Și nu alt pește? Sau o ruladă de pui, sau ceva mai… fancy?

Pentru că scrumbia nu e snobă. N-a apărut în meniurile cu plating elaborat, dar stăpânește mesele de Paște ale celor care știu gustul copilăriei. E un pește migrator, cu gust intens, care nu se sfiește să-ți lase miros pe mâini, în păr și-n suflet. Are carnea untoasă, ușor sărată, merge cu mămăligă, cu salată verde, cu ceapă crudă și, dacă e cazul, cu o cană de vin alb, tras la rece-n beci.

Scrumbia, dezlegare și mântuire

Scrumbia apare fix la momentul potrivit: când postul e greu, carnea e scumpă și speranța se coace la foc mic. E peștele care nu te judecă. Nu cere cuțit special. Nu vine ambalat în poveste. E reală. E directă. E gustoasă. Și, într-un fel, e sfântă. Când vine Duminica Floriilor și popa zice „astăzi e dezlegare la pește”, scrumbia se înfige în mintea oricărui român ca soluția completă: tradițională, accesibilă, divină.

Borș, grătar și colive culinare: cum se servește scrumbia în Delta festivalului

Gălățenii știu să sărbătorească. Pe lângă scrumbia clasică la grătar, vei putea gusta și alte minuni:

• Borș pescăresc cu scrumbie, somn, caras și trei lacrimi de busuioc
• Scrumbie pe pat de sare, cu crustă de cărbune poetic
• Rulouri de scrumbie învăluite în foi de ceapă verde, pentru finețuri de tip gourmet-rural

Și dacă tot ai ajuns, ai și concert cu Dorian Popa. Poate nu-i ce-ar vrea scrumbia, dar e ce vrea poporul. Echilibru karmic.

Peștele care trece prin foc și iese viu în memorie

Scrumbia nu e doar un pește. E ritual. E memorie de familie. E grătarul de după slujbă. E un moment suspendat între post și sărbătoare, între iertare și mâncare. Nu se ține minte rețeta, se ține minte mirosul. Fumul. Vocea cuiva care-ți întinde o bucată cu mâna. Fărâma de liniște în care muști și zici: da, asta e viața adevărată.

Și dacă tot ne întrebăm ce să mai mâncăm în vremuri scumpe și tulburi, poate răspunsul e chiar aici:
Un pește care vine cu Dunărea, nu cu factura.
Un gust care costă puțin, dar ține mult.
O tradiție care nu se uită și nu se „rebranduiește”.

Se cheamă scrumbie.
Se servește caldă.
Se trăiește cu tot cu fum.