Semnificația zilei de azi: Joia cea Mare, când Dumnezeu a spălat picioarele omului…

… și omul, rușinat, a coborât ochii. Joia Mare nu este doar o zi din calendar. Este o cută în veșnicie. O zi care mustește de gesturi tulburătoare, de simboluri răvășitoare și de paradoxuri divine. Este ziua în care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, șterge praful de pe picioarele ucenicilor Săi — și o face în genunchi.

Joia Mare este ziua smereniei absolute. Ziua în care Dumnezeu se apleacă — nu pentru a domni, ci pentru a sluji.

Cina cea de Taină și pâinea care devine trup

În seara acelei zile, într-o cameră de sus, în jurul unei mese simple, are loc un moment care rupe istoria în două: instituirea Euharistiei.

„Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu…”
„Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu…”

Niciun gest n-a fost mai intim. Nicio rugăciune n-a fost mai clară. Iisus împarte din El, oferindu-se complet — nu ca teorie, nu ca metaforă, ci ca realitate dureroasă și vie. Le spune că va fi trădat, că va suferi, că va muri. Le spune cu glas blând și fața senină, în timp ce ei se frâng sub greutatea celor spuse.

Joia Mare e începutul sfârșitului. Sau, mai bine zis, începutul Începutului.

Trădarea sărutului și abandonul prietenilor

Tot în această zi, Iuda pleacă în noapte. Literalmente. Evanghelia spune: „Și, luând bucățica, a ieșit îndată. Și era noapte.” O noapte care nu era doar pe cer. Era în el. În lume. În istorie.

Și totuși, Iisus îl lasă să plece. Nu-l oprește. Nu-i închide ușa. Iubirea nu se negociază. Doar se dăruiește.

În grădina Ghetsimani, Hristos se roagă cu o intensitate care sparge orice uman. „Părinte, dacă este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta… Dar nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești.”

Și transpiră sânge. Atât de greu apasă clipa.

Acolo, în întuneric, vine Iuda. Cu un sărut. Acel sărut cu care îl trădează — dulce și perfid, simbolul unui timp în care iubirea poate fi transformată în monedă de schimb.

Apostolii fug. Toți. Cei care cu câteva ore înainte jurau că vor muri pentru El. Rămâne singur.

Joia Mare este ziua în care umanitatea s-a clătinat sub propria frică.

Și totuși, Dumnezeu nu se supără. Nu cere nimic înapoi. Nu strigă. Nu se apără. Se lasă prins, pentru ca noi să fim eliberați.

Joia inimii: și astăzi, Hristos spală picioare

Joia Mare nu e un episod de manual religios. E o icoană a lumii noastre.

De câte ori nu ne aplecăm — dar nu ca să slujim, ci ca să judecăm?
De câte ori uităm că cel de lângă noi poartă praful drumului vieții — și totuși nu ne înjosim să-l spălăm, ci îl disprețuim?
De câte ori, în loc de a sta la masă cu Celălalt, ne construim singurătatea noastră în turnuri de confort și orgoliu?

Hristos spală și azi picioarele noastre murdare

Nu cu apă, ci cu iertare. Nu cu prosop, ci cu har.

Și tot azi, Iuda mai sărută. În fiecare trădare de prieten, în fiecare abandon, în fiecare negociere a conștiinței.

Dar și Cina se mai întâmplă. De fiecare dată când te rupi pe tine și te dăruiești celor dragi. De fiecare dată când ierți. De fiecare dată când nu pleci — chiar dacă ai putea.

O lecție pentru o țară obosită de poleială

În România noastră, Joia Mare e adesea ziua în care se pregătește casa, se vopsesc ouăle, se coc pască și cozonaci. Lucruri bune, frumoase, dar — dacă nu sunt dublate de un pic de reculegere, rămân simple gesturi domestice.

Poate că avem nevoie, mai mult ca niciodată, să ne reamintim de Joia aceea… în care Dumnezeu nu ne-a dat o lecție, ci un exemplu.

A ne pleca nu e o slăbiciune. A sluji nu e o umilință. A tăcea în fața trădării nu e înfrângere. E puterea care vine din iubirea adevărată — cea care nu are nevoie să fie validată, justificată, sau aplaudată.

E vremea să ne întrebăm:
Noi, românii, mai știm să… spălăm picioare? Sau ne pricepem doar să ne călcăm în picioare?