Și cum era odată pe la ţară…

Sunt, n-am ascuns-o niciodată, fată de la ţară. Dintr-un sat aflat, de vreo – aproape – 300 de ani, la porţi de Bărăgan. La porţi, doar, nu în ograda vastei câmpii. Lumea de-aici, lumea cu care, în care am crescut, era una cu oameni gospodari.

Şi nu spun vorbe doar, aşa, de dragul de a le spune. Erau, cu adevărat. Acolo, când eram eu mică, s-au făcut case mari, frumoase, curate, spaţioase. Mai sunt şi acum. Parte dintre ele. Unele ori n-au fost întreţinute, ori lăsate de izbelişte, după ce stăpânii au plecat, vreau să cred, în câte o stea.

Acolo, curţile erau întotdeauna măturate, pline de flori, cu legume de tot felul, cu niciun metru pătrat de pământ lăsat necultivat. Să fi avut buruieni în curte, era nu doar jale, ci de râsul curcilor. Te vorbea tot satul. Din putoare nu te scotea. Zile bune erai pe ordinea de zi a parlamentului stradal, dacă te-mpingea Scaraoschi s-o laşi pe coana lene suverană.

Şi niciodată găinile cu pisicile şi cu caii şi cu alte orătănii prin picioarele tale, pe unde treci cu treabă pe lângă şi prin casă. Fiecare cu şandramaua ei, lui, cum ar veni. Coteţ, grajd, coşar, cum se mai numeau. Lemnele, de asemenea, aşezate stive, undeva, la adăpost, dar, în aşa fel încât să nu se strângă dihorii şi şobolanii pe sub ele.

Glugile de coceni şi căpiţele de fân puse la linie, mai în spatele curţii. Aproape de locul unde erau animalele şi departe de casă, unde mai venea, firesc, câte o vecină, câte o rudă, câte cineva. La poartă, cât ţinea gardul fiecărui proprietar, omul ăla a turnat, el, din banii lui, nu primăria, nu ajutoare, nu UE, nu Gigi, nu dracu’, nu lacu’, trotuar. Vorbesc serios.

Noi, şi când ne duceam după vaci, la mama naibii, mergeam pe trotuar, nu prin noroi. În faţa fiecărei case, flori. Multe. Pe care, ce să vezi, vacile nu le mâncau. Şi mai erau şi pomi fructiferi. Ăştia, ce-i drept, puşi de primărie. Pe fiecare stradă, alt sortiment. La noi, erau meri golden. Pe alte străzi, peri, pruni, caişi, cireşi. Toate, toate erau ordonate, la locul lor, ţinute din scurt de mâna de gospodar. Fără exagerare, chiar toate.

Şi oamenii harnici şi veseli şi curaţi şi deschişi. Cu serviciu la oraş sau prin comună. Cu sete de cunoaştere şi de frumos. Făceau toate astea, pe care le-am amintit succint, dar şi multe, multe altele, cu conştiinciozitate şi responsabilitate. Ba, era chiar şi-o-ntrecere între ei. Şi ambiţia că nu trebuie să te laşi mai prejos ca vecinul, ruda, consăteanul.

Aşa era lumea aia, a mea. Pe-asta o ştiam. Pe-asta o lăsasem, când am plecat la oraş, la şcoală. Şi nu doar. Pe-asta eram convinsă c-o s-o găsesc oricând, în orice moment, când viaţa, cu toate cărările ei cotite, mă aduce înapoi. Pe-asta o iubesc. Pe-asta o respect. Şi din asta mă trag. Acum, pe lângă această lume, care, da, mai există, mai este una.

Formată, în parte, din oameni mai tineri, care, tot în parte, nu lucrează nicăieri şi, da, tot în parte, sunt prieteni cu frunza frăsinelului. Nu generalizez, nu spun nicio secundă că aşa e toată această lume nouă. Tot făcând pomeni şi parastase, de-un timp încoace, am tot intrat, cu tava ori coşul cu împărţeală, prin multe ogrăzi.

Buruienile, în curţile noii lumi, cel puţin până la brâu. Niciun pătrunjel, nicio ceapă, nicio roşie în grădină. De flori, să ne ferească Sfântu’. Găinile, alea care sunt, trei, patru, că mai are ouă şi la magazin, musai prin picioarele tale. Găinaţ de la un capăt la altul, că nu ştii unde să pui talpa. Lemne peste ţiglă, peste sticlă spartă, peste cărămidă, strict lângă peretele casei, că vine cotea ori nodea şi fură avutu’.

Peturi de bere, caserole goale de mici, jucării stricate, roata de la ce-a fost odată o căruţă, gunoi de grajd, câte şi mai câte, alături, în grădina unde erau altă dată zarzavaturi şi flori. Doamne, şi în case… Că, dacă te duci cu pomana, cică tre’ să treci pragul. Pereţii negri, rufele nespălate şi din motive obiective nu mai continuu.

Da’ cablu’ nu lipseşte. Nici telefonul… şucar. Nici cafeaua bună. Nici ţigările. Nici… O săptămână fără astea, mă gândesc că se poate lua un sac de var şi o pungă de detergent. Cel puţin. Cu niţel efort, cu niţică oboseală, cu niţică lipsă la vreo manelăreală, poţi să faci casa acceptabilă. Nu zic boboc, nu zic bec, nu zic soare.

Sunt eu pretenţioasă, dar nici chiar aşa. În fine. Cine sunt eu să dau cu varul… asta… cu piatra? Lumea aia veche, cu care am crescut e aşa: încă mai fac femeile ligheanul cu gogoşi şi dau tuturor de pe stradă. Încă mai vine câte o babă cu poala plină cu caise ori mere la poartă.

Încă mai e câte cineva care, când ne ducem acolo, la ţara mea, vine să ne vadă şi să ne întrebe: „am văzut maşina la poartă. Am făcut o oală cu ciorbă de cocoş. Vă aduc şi vouă? Că v-aţi dat la treabă şi vă e foame!”. Încă mai e câte un vecin care, când ne dăm la vorbă şi spun că mi s-au mănat roşiile în grădină, vine la noi şi zice: „hai, fata mea, că ţi-am adus o traistă de roşii, să aveţi şi voi, la o felie de brânză!”

Încă mai sunt oameni, care, când cu înmormântările din familie, mi-au zis: „ai nevoie de ceva? Eu ce trebuie să fac pentru voi?” Sau: „dacă n-ai prosoape de ajuns, ca să pui la tot satu’, îţi aduc io şi mi le dai tu, până-oi muri!” Şi câte şi mai câte astfel de episoade. În lumea nouă, e cam aşa: când trece câte unul prin poartă, ca să nu dea bună ziua – dă-o-ncolo de proastă de la oraş, da’ eu sunt fată de la ţară, pe cuvânt – pune, strategic, telefonul la ureche şi-i dă cu alo, alo.

Când intru cu tava în curtea unde nu am unde pune piciorul, îmi spune: „e, aşa e la ţară. Mai deranj, mai mizerie, mai dezordine. La ţară aşa e!” Şi precizează repede: „dumneavoastră faceţi pomeni, da’ noi nu mai facem. Nu avem cu ce. A întârziat cu ajutoru’ de la primărie. Şi alocaţia e mică. De unde bani?”

Sau: „proştii ăştia de peste drum coc vinete mereu. Da’ nu zice să ne aducă şi nouă, că ştie că nu avem.” Şi iar zic, în fine, mă rog… Adaug doar atât: înţeleg multe, trec peste multe, iert multe, uit multe, mă prefac că nu observ multe – deşi observ, dar m-ai pierdut de prieten, de client, de muşteriu, de neam, de vecin, de orice, în momentul în care îmi spui, ca o floricică sau ca o căprioară: aşa-i la ţară, mizerie, şi când bagi lingura în prăjitura pe care o aşezi pe masă, pentru musafiri şi apoi, tronc, în gura ta, apoi îmi dai lingura aia mie, ca să mănânc cu ea! Doamne sfinte! Sau, Doamne fereşte! Ce-am vrut să zic? Ce era odată la țară și ce e acum!