Şi, totuşi, cartea bate gogoşile!

Pe cuvântul meu că spun drept: cartea bate gogoşile! Şi covrigii. Şi, nu ştiu, merdenelele. Nu întâmplător afirm asta. Deloc! Absolut deloc!

Cu vreo câţiva ani în urmă, când am publicat romanul „Trăind clipa”, m-am dus, pentru o mână de ajutor – căci, din păcate, o carte nu se publică doar pe talent, în combinaţie cu ochi frumoşi, ceea ce, desigur, eu am, ci, e nevoie şi de bani, pentru că sunt foarte multe şi mari costuri – la unul de la Consiliul Judeţean Prahova, ajuns, după cum ştiam – deşi era… pafarist în multe domenii, ca să nu zic incult ori prost – prin conjuncturi favorabile, într-un post călduţ şi important.

Trecem peste faptul că, deşi omul mi-a pupat amândouă mâinile la începutul întâlnirii, de credeam că nu se mai opreşte şi trebuie să caut butonul de resetare, nu m-a poftit, ca un domn, ca un bărbat, ca un om, pe o doamnă, pe o femeie, pe alt om, să iau loc.

Sigur, puteam să-l privesc de sus în ochii lui bouleni şi să-l domin. Am preferat să punctez că mă aşez, pentru că aşa e normal. Trecem şi peste acela că, deşi l-am inoportunat doar o jumătate de oră, poate mai puţin, ajunsul meu înfuleca hulpav, în prezenţa mea, din pâinea cu salam şi sorbea, avid, din cafeaua sigur îndoită cu vodcă sau coniac… Dar nu trecem peste ce mi-a spus, în legătură cu publicatul cărţii.

Exclusiv

11:02, 01.09.2024 • POLITICĂ

AUR și PNL au bătut palma la Consiliul Județean Prahova

Şi citez, pentru că vorbele lui, de atunci, mi-au rămas adânc întipărite în memorie: „Carte, doamna Marcu?!? Carte? Cine dracu’ mai citeşte carte în ziua de azi? Ştiţi că vă citesc peste tot, pe unde scrieţi – sincer, nu ştiam, pentru că eu, atunci, scriam mult la cel puţin trei ziare şi, în atare situaţie, era prea mult de lecturat pentru omul care ocupa un loc bun în schema Cosiliului Judeţean Prahova – dar carte, domn’le?!? Carte?!? Dacă veneaţi la mine cu o problemă importantă, vă ajutam. Pe cuvânt… Da’ carte?”

Omul era, de-a dreptul, oripilat. Că m-am şi gândit, serios, dacă nu cumva eu am făcut o impietate şi am băgat omul în sperieţi, în halul ăla. Doamne, ce scorpie sunt, ce viperă! Am ostracizat omul! Iadul mă mănâncă.

Şi întreb, ingenuă, ca să nu mor proastă: „Da’ ce fel de problemă importantă, dacă nu e cu bănat?” Şi răspunsul m-a băgat în fibrilaţii, de am zis că trebuie să chem ambulanţa, la ieşirea din clădire: „Doamna Marcu, dacă făceaţi gogoşi sau covrigi la colţ de stradă, vă ajutam. Pe cuvânt! Că lumea mănâncă gogoşi şi covrigi mult! Dacă vă deschideaţi gogoşerie sau covrigărie, vă ajutam. Că vin fonduri europene şi vă ajutam. Vă dădeam şi sediu, la loc cu vad bun. Da’ carte, domn’le?!? Carte? Zău aşa… Cine mai citeşte carte în ziua de azi?”

MOR, mi-am zis. Şi am vrut să plec cât mai repede din biroul ăla cu miros de salam cu usturoi. Da’ omu’, ca un domn, serios, zice: „Ca să vedeţi că vă preţuiesc, dau ordin acum pentru un buchet de trandafiri roşii, să vi-i trimită fata – secretara, nr – la redacţie!”

„Nu vă deranjaţi, i-am spus. Redacţia nu e la loc cu vad şi e păcat să daţi banii aiurea. În plus, trandafiri roşii primesc doar de la soţul meu!” A trecut vremea. Am publicat, de mult, romanul „Trăind clipa”.

Sigur că, până am reuşit asta, am mai dus şi alte bătălii, una, de exemplu, la prefectură. Relatez pe scurt, pe foarte scurt, cum a fost. I-am spus prefectului de atunci despre chestiunea care mă adusese la el, romanul ăsta, în care este vorba despre… l-am scris pentru că… e important să… Aşa…

Ăsta, prefectul, vreo 45, 50 de minute, a notat, în timp ce eram amândoi, faţă în faţă, la masa de şedinţe, în continuu. Cu pixul pe hârtie, ca un elev mediocru la ore. Nu m-a privit niciodată în ochi, nu m-a întrebat nimic, nu m-a întrerupt nicio clipă. Şi, la un moment dat, intrigată, am întrebat: „Da’ mă ascultaţi?” „Sigur, iau notiţe!”

După vreo două săptămâni, revin şi întreb dacă acum poate să mă ajute. Şi el: „doamna Marcu, am pierdut notiţele!” Cu prefectul, a fost o paranteză. Mă întorc la cel de la CJ. Azi, după atâta timp, ne întâlnim. El nu mai e demult în postul ăla de conducere. Nici în partidul ăla în care era – sau în altul – nu ştiu dacă mai e. Desigur, nici nu-mi pasă.

Dar, cum am zis, ne întâlnim. El, doar un personaj obscur, cum, de altfel, era şi atunci. Mă opreşte: „Doamna Marcu, ce faceţi, nu mă mai cunoaşteţi? Aşa e când nu mai e omu’ la putere… Ce faceţi, mai scrieţi cărţi şi acum? Nu v-aţi învăţat minte, nu? Recidivaţi, recidivaţi…” Acum şi aici, am să fiu infatuată. Am să comit o aroganţă. Am să mă dau, în cel mai vădit mod, mare. Şi cea mai tare din parcare. Pe bune!

Căci, ce să vezi, cel puţin în privinţa romanului „Trăind clipa”, mă ţine! Eu cartea asta, până la urmă, am scos-o! Ba, mai mult, s-a şi bucurat de succes şi de apreciere. Se bucură şi acum. Dar el, marele om, care mă îndemna, atunci, în cel mai serios şi prietenesc mod, să vând covrigi şi gogoşi, e acum doar un neica nimeni. Cum am spus deja, un personaj obscur, inodor, insipid, care, culmea, miroase tot a salam cu usturoi… Unele gusturi nu se schimbă niciodată.

Nimeni nu-şi mai aminteşte de el, că a fost, la un moment dat, şef la Consiliul Judeţean Prahova. Ştiţi de ce? Pentru că n-a făcut nimic notabil, care să rămână şi să dăinuie peste vreme. Şi o spun decent, nu folosesc altă expresie, mai de la stadion, deşi aş fi obiectivă.

Ei, bine, cartea rămâne. Că-i a mea, că e a altuia, cartea există, trăieşte, rămâne. Şi acum, şi peste 400 de ani. În biblioteci, pe vreun raft stingher, în inima celor care o citesc. Poate uzată, poate cu coperta ştearsă de vreme, poate cu colţurile îndoite, poate cu vreo pagină desprinsă, aiurea.

Dar rămâne! Nici gogoşile, nici covrigii, nici personajul despre care v-am povestit, nu înseamnă nimic! Nici acum, nici mai încolo! NU! Cert! Aşa că, n-am dreptate să spun, să afirm, să susţin, că, totuşi, cartea, aşa cenuşăreasă cum e ea şi lăsată la urmă, de foarte multă lume, bate gogoşile? Şi covrigii? Şi incultura? Şi politica? Voi ce ziceţi? Am dreptate? Cartea bate gogoşile? Şi covrigii? Şi merdenelele?