Și, totuși, merii sunt în floare…

Nu știu cum e la voi, dar la mine, pe unde mă învârtesc eu, mai precis, acum sunt merii înfloriți. Nu toți, doar câțiva dintre ei. Dacă eu trag bine concluzii, ar cam fi vorba despre merii cu mere dulci. Alb și roz pal tresaltă, primăvăratic, printre crengi.

Știu, știu: din cei mai mulți meri se rup, deja, pentru consum, fructele roşii ori galbene ori verzi. Dar, pe cuvânt, merii despre care zic sunt, de vreo două zile în floare! Sigur, o floare aci, două mai încolo. Nu e puzderie ca primăvara. Iar eu, nu ştiu de ce, simt imperioasa nevoie să scormonesc, fără țintă, fără rost şi fără noimă, prin casa şi prin curtea părintească.

Poate pentru că sunt singură aici. Şi tulburată, încă tulburată de tot şi de toate. Nu caut nimic, nu vreau nimic, nu-mi stă gândul la nimic, în mod expres. Şi deschid dulapuri, dau uşi de perete, trântesc capace, scotocesc cotloane, urc în pod. O lume aproape neştiută îmi sare în ochi.

Într-un loc, haine de-ale noastre, de-acum, cum ar veni, o mie de ani: uniforme şcolare, trese, şnururi, cămăşi albe şi fuste plisate, cravate de pionier, rochii de-ale mele, şi nu numai, de – ehei, de demult, prima lungă, de domnişoară de onoare, îmbrăcăminte de pe când aveam 40 de kile, cu tot cu ambalaj, lucruri uitate ale celor din familie, care, cândva, înainte să se mute în locul despre care se spune că e cu verdeață – sanchi, dacă mă întrebați pe mine – le-au purtat, le-au aparținut, le-au fost dragi, cuverturi, aşternuturi, covoare făcute manual, fețe de masă, cămăşi de noapte brodate.

Cămăşi de noapte noi, cumpărate de mama, ca să ni le dea când veneam pe aici, sunt în altă parte. Şi lenjerii de pat, şi maieuri, şi şosete şi… Of… Dar merii, în mod bizar, sunt înfloriți. În altă parte, dau de-o avere: cămăşi bărbăteşti, ii, fote, brâuri, bete, foi şi cum s-or mai numi minunile cusute ori țesute, demult, în casă, de mâinile vrednice ale mamei, bunicii sau altor femei din neamul înaintaş.

Păcat că nu gândeam aşa şi prin adolescență, când, hodoronc, tronc, mă punea dracul să dau oricui, că avea, că n-avea nevoie, din comoara din ladă. Bineînțeles că nu le-a mai dat nimeni înapoi. Ca şi cărțile pe care, tot aşa, le împrumutam şi, clar, împrumutate au rămas.

În pod, războaie de țesut, suluri cu ață pe ele, suveici, spate, vârtelnițe, fusuri, lână, piei de oaie şi de vițel, icoane, tablouri, cărămidă de sobă şi, pe cuvânt, inventarul e nesfârşit. Într-un alt colț, căci, uite, nu se amestecă, neam, coada vacii cu ştampila primăriei, sunt aşezate la linie ligheane, cazane de țuică, hârdaie, garnițe, ceaune, furtunuri, motoare, butoaie, biciclete, leagăne, sănii, scaune și mese pe jumătate rupte, de vreme.

Mai sunt hambarele pline cu mălai, făină, tărâțe, porumb, grâu și ce-o mai fi prin ele. Undeva, în curte, tot felul de unelte agricole care erau de folos țăranului pe la 1940. Eu, fată de la țară fiind, crescută mult mai târziu de vremea când pământul avea însemnătatea lui într-o gospodărie, n-am nici cea mai vagă idee ce sunt şi la ce folosesc, concret.

Ştiu, uite, că aia e coasă şi văd, cu tristețe, cum are acum coada îndoită şi lama ruginită. Şi topoarele sunt neascuțite, şi sapele nebătute, şi furcile cu dinții îndoiți, de atâta nefolosire… Şi, da, merii – cel mai probabil ăia dulci – sunt înfloriți. Şi mai ştiu că, în urmă cu câțiva ani buni, ăia de vin să cumpere fier vechi de prin sate, au încărcat de la noi maşini întregi cu pluguri, prăşitori, rarițe, batoză, şi ce-o fi mai fost, căci, pe cuvânt, nici nu le ştiu, nici nu-mi pasă de ele – mă dau, uite, singură în gât, că n-am avut origini prea sănătoase…

Ce să fi mai făcut cu ele? De unele dintre lucrurile înşirate, numite, amintite aici, ne vom folosi, cu siguranță. Cu altele, habar n-am ce-o să facem. Dar, un lucru e cert: preferam, de-un miliard de ori, iar şi iar, să nu fie nimic pe aici. Nicio ață. Niciun cui. Numai să fi dat, când veneam aici, de părinți. Să ne fi aşteptat la poartă, ca mereu, să ne fi deschis uşile, să ne fi îmbrățişat cu dragoste, să… Mda… Viața are, cu certitudine, drum cotit. Uneori, te rătăceşti pe el. Şi, totuşi, paradoxal, merii sunt înfloriți…