Spicuiri dintr-un scenariu distopic

România lui 2025 este un experiment istoric, o deraiere colectivă în care contururile realităţii se estompează într-o spirală a extremelor. Totul a pornit de la demisia Somnolentului. O demisie ce a fost primită cu urale şi chiote, acompaniate de forfota mascaţilor ce punctau triumful unei pieţe publice electrizate. Dar, ca orice poveste care se alimentează din furie, căderea nu s-a oprit aici.

Strada, ce odată era bastionul protestelor paşnice, s-a transformat într-un tăvălug de violenţă. Instituţii publice au fost devastate, birouri arse, iar barajele de jandarmi spulberate de o revoltă ce nu mai distingea cauza de efect. Guvernul, simţind pământul fugindu-i de sub picioare, a cedat. Dar demisia Executivului nu a fost decât un combustibil suplimentar pentru un incendiu deja scăpat de sub control.

Un interimar a fost pus la cârma unei naţii ce nu mai recunoştea autoritatea nimănui. Pentru stabilitate, s-a ales un nume vechi, un premier reciclat, menit să organizeze alegerile anticipate. Dar alegerile au fost umbrite de apatie şi absenteism. Însă nimic nu avea să oprească ascensiunea Divinului, cel ce avea să devină preşedintele ales pe fondul celei mai mici prezenţe la vot din istorie.

Din acel moment, direcţia a fost clară: totul trebuia redefinit. Referendumurile au început să curgă, căci democraţia reprezentativă devenise o noţiune perimată. Statul de drept, alegerile regulate, finanţarea alianţelor strategice erau considerate mofturi inutile. Mass-media devenise o tribună unică, unde vocile disidente erau reduse la tăcere, iar mintea colectivă era hrănită exclusiv cu dogme naţionaliste.

A urmat naţionalizarea, sub un alt nume, dar cu aceleaşi efecte: activele străine au fost „răscumpărate” la preţuri derizorii. Tăierea punţilor cu organismele internaţionale, considerate trădătoare interesului naţional, a izolat țara şi a condamnat-o la un nou provincialism toxic. Nici măcar Parlamentul nu a supravieţuit acestui vârtej. S-a prăbuşit sub greutatea furiei populare, iar anticipatele promise nu mai aveau rost. Oricum, voinţa populară era vizibilă „doar dacă te uitai în stradă”.

Sub acest pretext, vocea raţiunii s-a stins. Propaganda a învăluit tot, iar viitorul României s-a redesenat pe tiparul unui trecut sumbru. Economia „românizată” a devenit un spectacol grotesc al autosuficienţei: fabricile produceau vehicule improvizate, lipsa inginerilor era mascată de „detaşarea” forţei de muncă către stat, iar bunurile se reciclau într-un cerc vicios de incompetenţă organizată. Inflaţia nu mai exista, ci doar o „reaşezare a preţurilor”. Capitalul, know-how-ul, inovaţia şi marketingul fuseseră azvârlite la pubela istoriei, alături de tot ce era asociat cu o lume pe care noul regim o considera depăşită.

România lui 2025 şi-a căutat suveranitatea într-un labirint de decizii pripite şi dogme periculoase.