Spovedania din zori. Ieri, am fost cu toții altfel…

Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc, a spus André Malraux. An de an, în Vinerea Mare din săptămâna Patimilor, coborâm în mormânt, împreuna cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru ca, mai apoi, sa înviem împreuna cu El. Gestul, unul simbolic, are însă o însemnătate profundă – pentru a dobândi viața veșnică în Împărăția Sa, trebuie să murim, pentru a putea învia.

La fel a făcut-o și Mântuitorul nostru care a coborât în mormânt, cu scopul de a-i readuce la viață pe toți acei credincioși, acei Drepți, care așteptau încă împlinirea promisiunii lui Dumnezeu.

Eu, indiferent de opțiunile altora, pe care le respect în măsura în care le respectă pe ale mele, cred în Dumnezeu și nu oricum, ci cu toată puterea ființei mele. Nu mă aștept însă ca El să-mi rezolve problemele, sau să-mi plătească facturile lunare, dar cred că în felul acesta, în viața mea încă există un echilibru. Într-o lume devenită atât de rea și plină de incertitudini și provocări la tot pasul, nu Dumnezeu ne va salva, pentru că, în realitate, cred eu, el ne-a oferit această șansă din momentul în care ne-am născut, înzestrându-ne cu un creier pe care să-l folosim. Cu o gândire, prin filtrul căreia singuri să analizăm situații, lăsându-ne libertatea să cugetăm și să găsim soluții prin care să ne putem face viața mai ușoară și mai bună. În fond, dacă ne gândim mai bine, vom vedea, cu ochii minții, prin ferestrele sufletului, că, din toate orânduirile sociale de pe această planetă, poate cea mai înțeleaptă și mai dreaptă democrație este cea a lui Dumnezeu.

Pentru binele nostru, Dumnezeu și-a sacrificat până și propriul copil, numai ca noi să înțelegem ceva.

Dar oare, chiar și după atâtea mii de ani, omenirea a înțeles cu adevărat semnificația acestui sacrificiu suprem?

Uitați-vă în jurul vostru. Citiți articolele din presă. Dați drumul la televizoare. Ce vedeți? Ce auziți? Cum vi se pare lumea în care trăim? Credeți că Dumnezeu, până și EL și-ar mai sacrifica un alt fiu pentru noi? Câți de Iisus ar mai trebui să se nască, să moară și să renască pentru ca noi să continuăm să trăim cu impresia că, trecând în mod simbolic pe sub masă în Vinerea Mare, vom putea trăi veșnic și nu oricum, ci fără nicio grijă?!

Ieri, am fost cu toții altfel, dar oare astăzi cum vom fi? Dar mâine?

Dacă ne raportăm la credință, probabil că, la un moment dat, vom trăi acea viață veșnică, dar până acum nimeni, niciun muritor de rând nu a murit pentru ca să reînvie și să ne spună dacă într-adevăr așa stau lucrurile. Da, trecem pe sub masă, ne “lepădăm de păcate”, ne simțim altfel, poate mai eliberați, dar în realitate suntem la fel. Suntem plini de frici, de temeri și de gânduri atât de ascunse, încât până și bietul Dumnezeu ar rămâne fără de cuvinte. Cea mai mare frică consider că este teama de adevăr, de a vedea și a conștientiza realitatea – în formele ei cele mai simple, fapt care dă naștere celui mai păcătos monstru: ignoranța. Fricile se pot ”mirosi” de la distanță, ceea ce înseamnă că le putem ocoli, însă ignoranța, cu cât capătă mai multă putere, cu atât ne va căuta și acapara mai abitir.

Specia umană, de la Creație și până acum a fost într-un proces de evoluție rapid și permanent. La fel este și astăzi, numai că omul uită sau omite un aspect foarte important: acela că orice proces al evoluției atrage după sine o involuție, iar noi, practic întreaga omenire, într-acolo ne îndreptăm.

După părerea mea, acest lucru se întâmplă pentru că am uitat să ne folosim de cea mai importantă calitate cu care ne-a înzestrat Divinitatea: empatia.

Odată cu trecerea anilor și cu avansurile spectaculoase din domeniul tehnologiei, oamenii, în loc să se apropie mai mult, s-au distanțat. Între ei au apărut bariere invizibile datorate diferențelor de statut social, economic și chiar celor de ordin politic. Nici comunicarea facilă la distanță nu a ajutat, tehnologiile moderne împingând oamenii spre izolarea în confortul bulelor proprii, în detrimentul contactului social, direct, cald, omenesc. Astfel, am devenit mai indiferenți, răceala și intoleranța față de aproapele nostru ducându-ne, ca societate și ca specie, pe marginea prăpastiei.

Dacă există o cale de întoarcere și omenirea își dorește cu adevărat să fie salvată, această salvare nu trebuie să vină de la Dumnezeu, ci din noi înșine, folosindu-ne de calitățile cu care ne-a înzestrat Creatorul.

Ne aflăm, pe muchie de cuțit, într-un moment important al istoriei. Reîntoarcerea la valorile perene ale creștinătății ne poate aduce mântuirea, iar negarea lor ne poate aduce pieirea. Mai mult ca niciodată, actualitatea vorbelor lui André Malraux ar trebui să ne dea de gândit : “secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”. Iar de la gândire la faptă, nu este decât un pas. Dar oare suntem dispuși să îl facem?

Indiferent de religia sau credința noastră, putem găsi un mod de a îmbrățișa ideea de a fi mai buni și de a trăi în armonie cu ceilalți și cu lumea din jurul nostru.