Statul paralel: o regretabilă confuzie lingvistică

Patrulăm, uneori, pe acele canale media care montează și demontează conspirații și comploturi stupefiante, care dezvăluie de dimineața până seara și conving, prin probitatea lor profesională, diverși crocodili rebegiți să iasă de prin peșteri și să rupă tăcerea, sub ochii noștri îngroziți. E oarecum amuzant și, în orice caz, un exercițiu de răbdare. Pe-acolo, tonul este isteric, de regulă. Nu prea există moderație, e un cor de hăulitori plecați cu basca, a căror singură grijă este să emită, la un moment dat, propria lor bucățică de pârț deconspiraționist.

Dincolo sau printre complicitățile devenite regulă obligatorie a organismelor media românești, există și locuri mai speciale, unde se derulează tentative de acte jurnalistice, cu un plan, cu o desfășurare, cu un oarecare fir epic. Și aici, dacă nu ești atent, poți rămâne ore în șir, fascinat de elucubrații fenomenale, de arta de a spune totul fără a dezvălui, de fapt, nimic.

Între două meciuri, am poposit – recent – pe unul dintre aceste canale. Fierbințeala Dosarului Coldea se potrivește mănușă acestui anume canal, dedicat (de niște ani buni de zile) încleștării pe viață și pe moarte cu Statul Paralel. Comicul poziționării îl generează motivul – cunoscut de toată lumea – acestei furii de neostoit. Undeva, într-un trecut nu foarte îndepărtat, unul sau mai mulți dintre sponsorii generoși ai canalului cu pricina au fost parte a Sistemului și beneficiari recunoscători ai acestuia.

La un moment dat, foarte probabil din cauza unor excese vizibile, Sistemul a decis să-i elimine din cofăptășiile lucrative. S-a lăsat cu niște ani de pușcărie. Și cu o ură de nedescris față de foștii tovarăși de sistemeală. Sau paraleleală, dacă trebuie să inventăm niște termeni pentru acțiunile săvârșite departe de ochii pulimii de serviciu.

Se discuta despre Dosarul Microsoft. Din dezvăluirile invitatului serii (care tocmai rupsese tăcerea) am înțeles un singur lucru. Că în toți anii în care am căutat să înțelegem esența și scopul final al cofăptășiei acestor nume (care ne-au populat asiduu anii istoriei recente), nu am înțeles decât acum, târziu, că Sistemul și-a creat (dincolo de legi permisive și excepții de constituționalitate) o semantică proprie. O semiotică proprie, un limbaj caracteristic ființării pe palierele jafului elegant și al cumetriilor de salon. Un limbaj care trebuie să acopere murdăria cu niscai praf de fluturi. Niște forme de definire care să anihileze jena eventualelor remușcări.

Am înțeles că esența acestei Mari Încurcături este, de fapt, de natură lingvistică. Tot ceea ce noi ne-am obișnuit să numim șpagă este, pentru ei, comision de performanță. Și, pentru că se numește așa, parcă-parcă transcende imoralitatea unei asemenea practici. Conotația este edulcorativă, trimite la noțiunea de performanță. Pentru că se numește așa devine o scuză puternică. Dacă adăugăm la această eschivă lingvistică și sentimentul sincer al patriotismului (am făcut asta pentru Țară, era absolut necesar) începem să realizăm de ce anume Statul Paralel e cu adevărat paralel. Cu noi, cu bun-simțul nostru, cu umilințele pumnilor în gură pe care nu-i merităm, cu faptul că trebuie să alegem, din ce în ce mai des, între foarte rău și diabolic.

În dosarul respectiv, de la președintele țării până la tot felul de apropiați ai lui Coldea și diverși pulifrici binevoitori se înfruptă nonșalant din acest comision de performanță. În adâncul sufletului, le stăruie un mic zgomot de alertă. Comisionul ăsta, ca denumire, seamănă destul de bine cu ceva ce au mai auzit, probabil pe la televizor. Șpagă.

Statul Paralel nu e paralel numai pentru că ne fentează pe toți, zilnic, pe la toate colțurile posibile. E paralel și numai pentru că, așa cum o probează toate ruperile de tăcere, jucătorii de sistemeală înțeleg și definesc aceeași lume altfel. Paralel. De aceea li se pare mereu total injust și indecent să facă pușcărie. De aceea li se pare mereu că sunt neînțeleși. În coerența sistemului din care fac parte, nu au cum să se deconspire. De aceea nu vor dezvălui niciodată nimic.

Suntem lost in translation. Nu reușim să traducem corect limbajul paralel al Sistemul Paralel. Nu ne pricepem s-o facem și, iată, suferim această permanentă depresie cauzată de fractura logică a existenței și perpetuării unui sistem care nu are nici o legătură cu noi.

Și, dacă mai facem un mic efort, vom observa că Statul Paralel, dimensiunea paralelă în care se desfășoară acest joc, suntem noi. Noi suntem dublura palidă și umilă a unei schițe pe care ne-am fi dorit-o Proiect Național. Proiect de Țară. Desen pentru viitorul unei nații. Tablou al Demnității. Frescă a unui destin național împlinit.

Noi, fraierii, suntem acea schiță nereușită, mototolită și aruncată în coșul de gunoi. Ei sunt, mereu și ireparabil, în fața unui șevalet iluzoriu. Și pictează tare, tare prost.