Strigă la poartă. Sau, duminica, la ţară…

Mă ţin de mult să v-o spun p-asta. Dar, treburi peste treburi şi iar peste treburi m-au oprit din zelu-mi mirobolant. Strigă la poartă! Duminica, la ţară… O minune! O poveste! Un vis! E ceva… Care n-ai ţară, să-ţi cumperi. Sau să închiriezi. Sau, să faci, nu ştiu, ceva, ca să ai. Ca să fii acolo. Ca să simţi, domn’le, izu’ rural, acolo, la firul ierbii…

Duminică dimineaţa. Pe la 5 fără niţel, eram la duş. Că am avut treburi până atunci. Apoi, grabnic, m-am culcat. Pân’ la 12, mi-am zis, trag un somn bun! Da’ bun, nu aşa! Că şi noaptea trecută tot aşa am pierdut-o. 6.22. Strigă la poartă. Şi la poartă, şi la tot gardul, că aud cum se deplasează vocea. Şi strigă!…

Mă fac că n-aud, în primă instanţă. Şi mă întorc pe cealaltă parte. În a doua – instanţă – mă uit la ceas. Măi, s-o fi făcut 12, mai ştii… Căci, la cât de repede trece timpul ăsta… Doamne, nici 6.30 nu e! Dimineaţa, desigur. Şi strigă, strigă, de-a pus pe sârmă câinii din tot satu’.

De ce-o fi strigând, maică, aşa? O arde ceva, undeva? Altfel, serios, nu-mi explic. Mă dau jos din pat. Cheaună. Aproape cu ochii închişi, să nu fugă bunătate de somn. Dau să deschid uşa, dar îmi dau seama că nu pot să ies afară, la poartă, în cămaşă de noapte.

Trag, cu viteza luminii, un tricou şi nişte pantaloni şi, ciufulită, mă înfiinţez unde sunt strigată. „Ţi-am adus pompa de stropit, zice vecina. Că poate aveai treabă cu ea şi să n-o mai ţin la mine!” Corect. Eu, la 6 dimineaţa, când nici soarele e bumbăcit de somn, mă apucam să stropesc pomii sau ceva. „Da’ ce, tu dormeai la ora asta?” „Ei, dormeam. Dansam tango la geamandură!” „Ăăă… N-am înţeles”. „Nimic, nimic, aşa zice popa la scripturi”.

Arunc pompa, de-i sună apa-n cap. Mă duc în casă. Mă culc iar. Adorm. Şi… strigă la poartă. Şi mai tare. Şi mai rău. Şi mai înţepat. Bombăn: care mama mă-sii n-ai somn? Şi aşa de apăsat strigă… Se pare c-a murit cineva. Sau stă să moară. Şi mă cheamă să-i ţin lumânarea. Trag tricoul. Şi pantalonii. Adormită.

Mă duc la poartă. „Hai c-a venit ăla cu lumina!” Ăăăăăă? Nu-nţeleg. Ce lumină? Azi e duminică. Şi e 7.10 ceasul! „E nenea ăla care citeşte contoarul. A venit azi, să fie toată lumea acasă!” Strâng mai bine tricoul pe lângă mine şi-mi aşez, din reflex, zulufii zburliţi.

Nenea e supărat, mă beşteleşte că s-a întors din drum. Dar ce mi ţi-l beştelesc şi io… În gând. Lasă aşa! Că nu stau la taclale cu el. Mă duc să mă culc. Adorm. Mai greu ca prima dată, da’ adorm. Strigă la poartă. Înjur. De mama şi de tatăl celei care strigă. 8.30, limbă-n limbă cu Bucureştiul. Trag pantalonii pe mine. Îmi dau seama că în sus sunt cu cămaşa de noapte. Trag şi tricoul.

Mă duc la poartă. O tanti. Nici n-o cunosc. „Am venit să v-aduc brânză!” Brânză?!? Ce brânză?!? „Nu, nu mi-aţi zis, da’ am zis să v-aduc io, să vedeţi ce bună şi grasă e. Şi să loaţ’ de la mine altă dată. 48 de lei dăcât pe bucata asta mare!” Mi-e prea somn, să mai stau la controverse cu femeia. Brânza ei de viaţă. Aduc 50 de lei. Iau brânza. Nu e mare brânză, observ în tăcere. Adică, e o bucăţică, acolo. Înjur de toată spuma cerului albastru. Mi-e somn.

Dau să plec. Şi tanti asta de colo: „Auziţ’… Vedeţi c-aţi loat tricou’ pă dos!” Mă taie durerea de şale. „Nooooo, îi zic, aşa e moda acuma, cu tricoul pe dos”. Şi-mi vine s-o întreb ce înseamnă puta madre de pe bluza ei vernil. Şi de ce pute aşa. Bluza. Mai ceva ca brânza.

Dar, încă mai sper să mă ia somnul şi nu ţin să-mi stric zenu’ şi feng shui-ul. Trântesc brânza pe masă, la bucătărie, şi pe mine în pat. Nu la bucătărie. Însă, nu mai vine somnul ăla. Mă întorc, mă perpelesc, mă agit. Gata. Kaput. Fuse, da’ se duse. Strigă la poartă. Deja, am draci.

„A-nceput să dea grâu’ de la fermă!” Pe mătură încalec şi mă duc să-l iau. Strigă la poartă. Alta… Intră-n curte. „Auzi, ai pătrunjel verde, da?” „Am”. „Dă-mi şi mie!” Îi dau. Patul mă cheamă. Însă, nu dau curs chemării. Mă duc prin grădină. Strigă la poartă. Mă duc să văd cine e.

Şi ce mai e. „Aaaaaaaaau…” M-au luat palpitaţiile, mi-a pocănit inima, a luat-o sângele-n galop, de la aşa strigăt pe nepusă masă. Şi să cad ca frunza, jos, era. „Aaaaaaau… Ţi s-au trecut toţi trandafirii!” Mă uit la flori: da, aşa e. S-au cam ofilit trandafirii mei. Dar nu toți cum insinuează femeia asta. „Aaaaaaaau… Şi eu acu’ ce mă fac? Ce duc la mortu’ ăla?” Îmi vine să-i zic că am văzut pe drum, din maşină, niscaiva chestie de-a unei ţigănci.

Da’ mama m-a-nvăţat să nu vorbesc prostii, că-mi taie popa limba. Şi-i propun să-i dau ochiu’ boului. „Mai bine nişte crăiţe. Şi cârciumărese. Ştii cine-a murit?” Nu ştiu. Şi nici nu vreau să ştiu. Eu ştiu că sunt nedormită. Şi cu nervi. Şi n-am chef de sporovăială. Îi dau şi crini imperiali, cam pe ducă şi ăştia, numai să plece.

Poate, totuşi, mă culc. Strigă la poartă. Mă duc să mă uit. E aia cu pătrunjelu’. „Auzi…” „Aud.” „Da’ leuştean ai?” Am. Şi mă duc repede să-i aduc. A dat căldura rău în clocot. Poate, dacă mă duc în casă, adorm. Deocamdată, rup trandafirii veştejiţi, să poată să înflorească alţi boboci.

Strigă la poartă. Adică, peste gard strigă. Scot capul din mărăcini. E un nene. Cu maşina. „Am cartofi, îmi zice suav, de parcă avea parfum franţuzesc. Am şi ceapă…” „Bine. Să-ţi fie de bine şi la vară cald.” „Am şi ardei, şi vinete…” „Am şi io, da’ nu mă laud!” „Am şi banane”. D-astea n-am. Dar nici nu-mi trebuie. Acum, mi-ar prii un somn…

Strigă la poartă. E aia cu pătrunjelul. Şi cu leuşteanul. „Auzi, da’ mărar ai?” „N-am!” Am. În ladă. Da’ nu vreau să-i dau. Că am zambaluci. Strigă la poartă. Mă duc să văd ce mai e.

Şi e cum am mai spus. Duminica, la ţară. Pe ăia de se înfiinţează cu noaptea-n cap, strigând fiare vechi comparăm, cărămidă dă sobă avem, hai la pepeni şi la mături, hai să-ţi dau castroane şi oale, am învăţat să-i ignor. Şi de-asta nici nu-i mai pun la socoteală. Ghersuitu’ de manele tot aşa.

Şi, e 22.30. Strigă la poartă. Tare. Rău. Cu vână. Trag pantalonii pe mine. Trag şi tricoul. Mă duc să mă uit ce-i. „Să ne dădeţi şi nouă mingea!” „Care minge?” „E în soc la dumneavoastră!”. Aduc lanterna. O aprind şi p-aia la telefon. Caut cu fătucele astea, cam cât mine de înalte, mingea vieţii. E sus. Mă caţăr pe acolo. Se rupe craca. Îmi julesc braţele. Cad în genunchi. Da’ victorie. Am apucat mingea de coadă. Nu. Pisica o s-o prind de coadă. Nu. O să tai coada pisicii. Nu mai ştiu nici eu cum e. Cert e că, de acum încolo, numai dacă strigă sfântul duh la poartă mai deschid! Altminteri, nu!

Duminică, la ţară… Strigă la poartă…