Tanti Oiţa dintr-un sat…

M-am grăbit, ca soldaţii din prima linie, să scriu rândurile astea. Să vă spun povestea asta. Aşa, ca de sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Știu, da, ce sărbătoare e, că mi-au spus vreo trei babe „că în călindar e sărbătoare mare, cu cruce neagră, și nu care cumva să faci treabă”.

Azi, într-o conjunctură nu doar nefericită şi nefavorabilă, ci dramatică de-a dreptul, am cunoscut o femeie. Care, prin tot ce mi-a spus şi cum mi-a spus, mi-a mers, pur şi simplu, la casa sufletului. Acolo unde, recunosc, nu ajunge oricine. Că aşa sunt eu, ce să fac… Nu ştiu de ce, dar întotdeauna, absolut întotdeauna, am atras, împreajma-mi, oamenii simpli. M-am înconjurat de ei. Am fost una cu ei. Din prima, le-am captat atenţia, încrederea, bunăvoinţa. Şi m-au făcut părtaşa lor. La bucurii, la necazuri, la poveşti, la vieţi. Fără vreo reţinere şi fără vreun regret mi-au pus, din prima, sufletul lor pe tavă.

Asta, uneori, m-a onorat. Alteori, m-a speriat. Şi altă dată m-a încărcat, şi m-a copleşit, şi m-a obligat. Cum m-am priceput şi cum am ştiut mai bine, m-am străduit să nu-mi bat joc de acele suflete, să fie, cum e vorba aia, toate pe mâini bune. Toate, da! Căci am fost și mai sunt, încă, destinatară de visuri, de speranţe, de trăiri. Când scrii la ziar, poveştile pentru care ai accept, devin reportaje. Şi lacrimi. Şi doruri. Şi fericiri. Şi răsărituri. Pentru alte şi alte poveşti. Pentru alte felii de viaţă. Pentru alte împliniri. Şi tot aşa.

Oamenii simpli mi-au fost, dintotdeauna, prieteni. Poate pentru că m-au simţit, dincolo de tot şi de orice, simplă, cum sunt şi ei. Poate pentru că n-au remarcat la mine aroganţa uneia care, după ce-a făcut niţică şcoală, dă cu tifla ălorlalţi. Poate pentru că, nu ştiu, m-ajută şi mecla. Dimpotrivă, figuriştii, sofisticaţii, sclemberiştii, fripturiştii, infatuaţii cred despre mine că sunt fiţoasă şi arogantă. Nu e nicio pierdere. Şi niciun bai. Căci, şi eu, despre ei, cred la fel. Pesemne că nu suntem. Nici ei, nici eu. Doar, din cauza unei fracturi de comunicare, părem astfel.

Dar, în stilu-mi caracteristic, am divagat. Spuneam că am cunoscut o femeie. Destul de în vârstă. Însă, extrem de tânără. Are 86 de ani. Şi n-am să spun nici unde, nici cum, nici de ce ne-am întâlnit. Cert e că ne-am aflat amândouă, împreună şi cu altă lume, la un eveniment trist şi copleşitor. Una lângă alta, în adunarea aia. Nu mai ştiu cum am intrat în vorbă. Ea şi cu mine. Pentru că, la ţară, unde se petreceau şi cele despre care vă povestesc, oamenii se pornesc la vorbă, deschis, fără farafaslâcuri, fără să se ştie şi fără nu ştiu ce pregătiri prealabile.

Mi-a spus, în contextul ăla, al banalului, că face, de-o viaţă, cele mai bune gogoşi. Umple un lighean, ca-n vremurile bune, când avea copiii acasă, şi se duce să le ducă prin vecini. Ca să le facă acestora o bucurie. Ca să le vadă feţele surprinse de gest. Ca să aibă, în faţa lui Dumnezeu, senzaţia că a făcut o faptă bună. Şi-i zic, aşa, într-o doară, să-mi dea reţeta, dacă sunt aşa de bune gogoşile alea.

„Sigur – zice – io ţi-o dau, da’ nu mai bine vii până la mine, maică, să-ţi fac unele, să guşti? Că, na…  Dacă ele nu e bune şi doar mă laud aci? Acuma, la vecinii mei le place gogoşile mele, da’ tu eşti mai fată dă la oraş şi oi fi pretenţioasă.” De fapt, deşi par fată de oraş, sunt doar una de la ţară. Am iarba verde cu mine, în suflet, şi grădinile cu flori, şi pâinea caldă, din vatra cuptorului… Am, uneori, pământ pe sub unghii. Şi călcâiele crăpate. Şi genunchii răniţi de pe la vreo împiedicare.

La un moment dat, femeia de lângă mine mă prinde de mână şi-mi zice: „Ştii cum mă rog io la Ăl de Sus? Dacă vrei, te învăţ şi pă tine!” „Nu ştiu, cum te rogi? Învaţă-mă, hai!” „În versuri mă rog. Îi spui io lu’ Dumnezeu doleanţele mele în versuri. Scriu poezii, maică. În mintea mea. S-a apucat un nepot să le treacă pe caiet pe astea toate, de le zic eu. Şi versuri mai vechi, şi versuri de acum… Şi despre oameni, şi despre sărbătorile creştine, şi despre locuri, şi despre iubiri, şi despre necazuri, şi despre bucurii… Eh… Ce-am viersuit şi eu într-o viaţă de om…

Bine, am şi memorie bună şi mai ştiu, încă, deşi, a trecut multă vreme, şi poeziile de prin şcoală. Am câteva clase, da’ nu sunt proastă! Uite cum mă rog, că de aici am pornit: Doamne, să-i ţii sănătoşi pe copiii mei! Ca să aibă grijă de mine, cum am avut eu de ei! Nu mă rog pentru mine să fiu sănătoasă. Ei, copiii mei să fie astfel. Că, dacă sunt ei, nu mă lasă, au grijă şi de mine şi sunt şi eu bine.” Îi spun că e foarte frumos şi să-mi mai zică şi alte versuri pe care le-a scris. Şi, femeia se dă mai aproape de mine şi-mi recită o poezie despre Băsescu. Ironică. Acidă. Tăioasă. „Nu ţi-a plăcut de domn’ preşedinte, intru în jocul ei, păi se poate? Cum a fost el preşedinte două mandate…

De care politician îţi place?” „Oarba după ei, mamă, că nu-mi place dă niciunu’! Numai hoţi, numai corupţi, numai sclavi la ăi de mai sus ca ei! Să fie sănătoşi, dar tare ticăloşi mai e! Adică, mai sunt. C-am văzut și io cum să vorbește la oraș. Unul mai rău ca altul! Toţi trage dă ciolan, pentru ei, că pentru omul de rând nu face nimic! Nici nu se gândesc. Nici nu ştie ei cum trăieşte omul ăsta, de rând.”

Şi mi-a mai spus nişte poezii despre Câţu, despre Iohannis, despre Ponta, despre Orban, despre Barna, despre Ciolacu, despre Turcan, despre Udrea, despre… Despre toţi de pe scena politică, luat pe scurtătură. Aşa le zice, pe numele de familie. Numai aşa. Nu foloseşte prenumele şi nici nu-i numeşte domni sau doamne. „Îi ştii pe-ăştia, văd. Te uiţi la ştiri, carevasăzică!” „Mă uit, mamă… Cos, fac târlici pentru femeile mai tinere de prin sat, să nu le îngheţe picioarele, săracele, croşetez mileuri şi mă uit la ştiri. Şi ascult ce le poate pielea la toţi. Mă uit şi-i înjur. Ascult şi-i bombăn. Câteodată, de-ai naibii ce e ei, îi şi blestem, mamă! Să ajungă să trăiască ei cum pun oamenii simpli să trăiască!” „Da’ ia zi-mi: om ai?” „Nu mai am. S-a dus la locul lui. Să-l ierte Dumnezeu pentru toate! Că om a fost…”

„N-ai trăit prea bine cu el!” „Ce să-ţi spui acuma? Înainte, nu trăia femeile prea bine cu bărbaţii lor. Dar să ştii una: e rău cu rău, dar e şi mai rău fără rău. Bărbatul e făcut să fie soiul naibii. Nu e ca femeia. Dar… Te pupă, te-njură, nu eşti singură pă bătătură! Ştii ceva? Dacă mai trăia, azi făceam 70 de ani. De când ne-am luat!” „Adică, azi, 2 febuarie?” „Azi, mămică! 70 dă ani! Dă când mi-a zis: fugi cu mine, fă? Fug, mă, i-am spus. Şi-am fugit. Aveam 16 ani. Am făcut casă, am făcut copii, am trăit 63 de ani împreună! A fost bine, a fost şi rău, da’ mai rău e fără rău! Acuma, am tihna aia, am sporul ăla, am libertatea aia pă care o femeie cu bărbat nu le are. Nu le are, ce mai… Dar lipseşte ceva. Răul ăla. Cu care să învaţă femeia…” „

Ai un spirit atât de tânăr! Îmi spui câţi ani ai?” „86, mamă!” Vecina de alături, tot o bătrânică, sare degrabă: „87! De ce minţi, fă, că eşti leat cu mine! 87, maică!” „E, mint… Cum să mint… Doar ce-am împlinit acu’ două luni 86. Până la 87 mai e mult. Ce dacă merg pe 87? Mă fac singură mai mare şi mai bătrână?” Şi către mine: „Mamă, nici viaţa, nici tinereţea nu e veşnice. Na, că iar am zis e. Nu sunt. Ne ducem cu toţii. Nimeni nu rămâne tânăr, nimeni nu scapă dă moarte! S-a dus lumea pă lună, face doctorii operaţii cu inima omului în mână, ete, inventează tot un vaccin pentru molima asta, da’ tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte n-a găsit-o nimeni! Acuma, dacă eu spun cu gura mea că sunt bătrână, singură, neputincioasă, fără niciun rost şi că miros a zeamă de clopot, cum să mă mai apere Dumnezeu? Mă lasă din mână, dacă m-aude cât sunt de deznădăjduită. Şi mă ia satana. Ăsta, necuratu’, atâta aşteaptă şi imediat îmi dă după gura mea! Şi eu nu vreau să intru în clică cu satana. Eu mai vreau p-aici, pă pământ. Mai am treabă. Mai am vise. Mai am noimă. Încă nu mă las! Încă nu pun viaţa-n cui, ca pă lampa cu gaz! Chiar, ai lampă cu gaz, că face ăştia curentu’ de neatins. Ajung să fac CAR-eu, ca să plătesc lumina pe-o lună. Eh… Io te aştept cu gogoşile alea, să știi. Să vii, da?”

Râdem amândouă. Râde şi lumea cealaltă, mai mult femei, din jur. Şi realizez că, deşi nu se cuvenea, uitaserăm cu toţii, preţ de câteva clipe, de nenorocirea care ne adusese împreună.” „Îmi zici cum te cheamă? – o mai întreb pe interlocutoarea mea.” „Ioana. Da’ nu-mi zice nimeni aşa. Oiţa. Aşa mă ştie lumea. Aşa mă strigă. Şi popa, cât e de popă, tot aşa mă ştie. Tanti Oiţa să-mi zici şi tu. Aşa să întrebi când vii la mine. Stau aci, aproape dă oamenii ăștia cu necazul, peste drum…”

Ar mai fi multe de spus. Despre oamenii de la țară, despre viața lor, despre problemele lor, despre poveștile lor. Dar, trece ziua şi șefii m-așteaptă cu materiale. Așa că, închei acum și aici povestea asta. Povestea cu şi despre tanti Oiţa…