The Who continuă să impresioneze: rock-ul nu are vârstă

Într-o seară răcoroasă de primăvară, Royal Albert Hall din Londra a găzduit un eveniment cu totul special, dedicat carității Teenage Cancer Trust. A fost o noapte în care rock-ul clasic a sunat mai bine ca niciodată, grație celor două legende ale muzicii: Roger Daltrey, solistul vocal al trupei The Who, în vârstă de 81 de ani, și Pete Townshend, chitaristul și compozitorul principal, care se apropie de 80 de ani.

Deși unii ar putea considera că vârsta poate pune stăpânire pe energie și performanță, The Who au demonstrat că pasiunea și talentul lor pentru muzică rămân intacte, chiar și la șase decenii de la primul lor hit în topurile britanice. Concertul nu a fost unul de turneu, ci un eveniment special, cu scopul de a susține tinerii afectați de cancer. Așadar, nu au lipsit momentele pline de imperfecțiuni, care au făcut însă ca momentele de rock’n’roll adevărat să fie și mai apreciate, scrie Fox News.

Roger Daltrey, cunoscut pentru stilul său energic de a cânta, a continuat să impresioneze cu vocea sa puternică, deși trecut prin diverse intervenții chirurgicale și probleme de sănătate. Vocea sa a răsunat în întreaga sală la piesa „Love Reign O’er Me”, iar în ciuda vârstei, înălțimea notelor a fost la fel de intensă ca în anii tinereții. Pete Townshend, deși mai temperamental în mișcările sale, a rămas la fel de înflăcărat, reeditând faimosul său „windmill” cu chitara, deși acum în pași mai mici, adaptându-se vârstei și condiției fizice.

Printre momentele de neuitat ale serii s-au numărat piesele de început ale trupei, inclusiv „My Generation”, o piesă care a devenit simbolul rebeliunii tineretului din anii ‘60, dar care, într-un mod ironic, a căpătat o altă semnificație la acest concert. „I hope I die before I get old” (Sper să mor înainte să îmbătrânesc) este un vers care, în acest context, capătă o conotație diferită. The Who au interpretat, de asemenea, lucrări din celebra lor operă rock „Tommy” și „Quadrophenia”, dar și piesele care i-au consacrat, precum „Baba O’Reilly” și „Behind Blue Eyes” din albumul „Who’s Next”.

Chiar și cu micile imperfecțiuni tehnice, care au fost mai mult un semn al vârstei și al provocărilor, concertul a fost un succes răsunător. Townshend a recunoscut că a suferit o intervenție de înlocuire a genunchiului cu o lună înainte de concert, ceea ce l-a obligat să se odihnească mai mult în timpul pieselor. Daltrey a avut dificultăți cu dispozitivul său de monitorizare a sunetului, dar și-a păstrat umorul și carisma pe scenă.

A fost un concert în care The Who au demonstrat că, chiar dacă au ajuns la o vârstă avansată, pasiunea pentru muzică și conexiunea cu publicul nu dispar niciodată. Chiar și cu o sală plină de oameni în vârstă, aceștia au reușit să adune și tineri care au rezonat cu energia lor. La final, am asistat la un moment emoționant, în care Daltrey și Townshend au cântat „The Song is Over”, un cântec lansat cu 54 de ani în urmă. Versurile, acum mult mai relevante, au sunat ca un ultim tribut adus unei cariere impresionante: „The song is over, the song is over. Excepting one note, pure and easy, playing so free, like a breath rippling by.”

Într-o eră în care multe dintre legendele rock-ului sunt deja parte din trecut, un concert precum acesta este nu doar un spectacol, ci și un omagiu adus unei perioade care a marcat profund muzica și cultura globală. Fanii au avut privilegiul de a asista la o reprezentație care, deși nu a fost lipsită de „bumps”, a arătat că, pentru The Who, muzica nu are vârstă. Totul a fost despre spiritul rock and roll-ului, care continuă să trăiască prin acești veterani ai muzicii. Și chiar dacă unele piese au fost mai puțin intense decât în trecut, faptul că acești oameni au continuat să cânte pe scenă, pentru fanii lor, este un adevărat dar. Poate că, pentru The Who, cântecul nu este „gata” încă.