Trump despre refugiații palestinieni: spre Iordania, spre Egipt… de ce nu spre statele arabe bogate?!?

Europa continuă să fie ținta principală pentru valurile de refugiați din lumea arabă și alte regiuni afectate de conflicte. Însă, o întrebare devine din ce în ce mai pertinentă: de ce acești oameni, legați cultural și religios de țări bogate precum Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite sau Qatar, nu caută refugiu acolo? Ce se întâmplă, de fapt, în culisele acestei realități globale?

Într-un gest care subliniază și mai mult ipocrizia politicilor regionale în lumea arabă, Donald Trump a propus ca refugiații palestinieni din Gaza să fie relocați în Iordania și Egipt. Adică exact acele state care deja se confruntă cu provocări majore în gestionarea propriilor crize economice și sociale. ”Soluția Trump” este, în sine, un culoar logic. Totuși, nu atacă miezul problemei.

Ironia situației este evidentă: în timp ce națiuni precum Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite continuă să cheltuiască miliarde pe proiecte extravagante, precum orașe futuriste și stațiuni luxoase, frații lor palestinieni sunt pasibili de a fi mutați, pur și simplu, într-o altă tabără de refugiați. Nici măcar președintele american Donald Trump, cunoscut pentru agresivitatea proiectelor sale politice, nu a îndrăznit să propună deschis o astfel de „soluție.”

Această lipsă de implicare nu doar că evidențiază un model de solidaritate selectivă, dar amplifică și mai mult războiul retoricii politice din regiune. Se confirmă, încă o dată, că fraza „frații noștri musulmani” e folosită doar când convine intereselor de imagine sau de putere. Restul este doar zgomot diplomatic.

Bogăția Golfului: o oază inaccesibilă

Țările din Golf, precum Arabia Saudită, Qatar sau Emiratele Arabe Unite, sunt sinonime cu luxul și prosperitatea. Cu rezerve uriașe de petrol și gaze naturale, aceste națiuni se bucură de un PIB pe cap de locuitor printre cele mai ridicate din lume. La prima vedere, par destinații ideale pentru refugiații din Siria, Yemen, Irak sau alte țări afectate de conflicte.

Însă realitatea este alta. Aceste state au reguli stricte privind imigrația și nu oferă statut de refugiat în sensul clasic al cuvântului. În multe cazuri, politica lor de migrație se concentrează pe atragerea forței de muncă calificate, nu pe asistență umanitară. În plus, statutul social al refugiaților este perceput ca o povară care ar putea afecta echilibrul socio-economic al acestor monarhii prospere.

Politica „ușilor închise”

Multe dintre țările bogate din Golf au evitat să semneze Convenția de la Geneva din 1951 privind refugiații, care le-ar obliga să accepte persoane strămutate din motive de război sau persecuție. În schimb, aceste state preferă să ofere sprijin financiar masiv pentru taberele de refugiați din țări vecine, precum Iordania sau Liban. Este mai convenabil să „exporte” ajutor decât să primească valuri de oameni.

De asemenea, multe dintre aceste națiuni sunt extrem de selective cu privire la cine poate locui în interiorul granițelor lor. Sistemele lor socio-economice sunt construite pe modelul unei „castelii economice”, unde cetățenii beneficiază de privilegii, iar muncitorii străini – adesea din Asia de Sud-Est – ocupă poziții inferioare în economie, fără drepturi egale sau șanse de naturalizare.

Refugiații și visul european

Pe de altă parte, Europa, deși nu este perfectă, reprezintă o speranță pentru refugiați. Iată câteva motive pentru care aceștia își riscă viețile pentru a ajunge aici:

1. Sistemele sociale și de asistență: Țările europene, mai ales cele din nordul continentului, oferă acces la sisteme de asistență socială, educație gratuită, locuințe și servicii medicale. Chiar dacă viața de refugiat în Europa este grea, condițiile sunt incomparabil mai bune decât în taberele din Iordania sau Liban.
2. Drepturi și libertăți: Europa este percepută ca o regiune a drepturilor și libertăților fundamentale, unde refugiații pot găsi protecție împotriva discriminării și persecuției. În contrast, multe țări arabe sunt cunoscute pentru regimuri autoritare care reprimă libertatea de exprimare și drepturile individuale.
3. Rețele diasporale: Mulți refugiați au rude sau prieteni care au ajuns deja în Europa, creând rețele de sprijin care facilitează integrarea. Aceasta este o motivație puternică pentru familiile care încearcă să se reunească.
4. Oportunități de muncă: Chiar și munca informală sau slab plătită în Europa poate fi o opțiune mai bună decât lipsa de oportunități din țările de origine sau taberele de refugiați.
5. Lipsa de alternative: În multe cazuri, nu există o altă opțiune viabilă. Țările din Golf nu permit stabilirea pe termen lung, iar condițiile din taberele de refugiați sunt insuportabile.

Ipocrizia culturală și solidaritatea selectivă

Un alt aspect important este relația complexă dintre țările arabe bogate și refugiați. Deși aceste state își justifică politicile restrictive prin necesitatea de a-și proteja economia și stabilitatea socială, ele adesea promovează o retorică religioasă a solidarității islamice.

Această ipocrizie culturală devine evidentă în momentul în care refugiații sunt lăsați să supraviețuiască în tabere mizere din Iordania, Turcia sau Liban, în timp ce țările bogate își etalează luxul. Chiar și ajutorul financiar, deși consistent, nu înlocuiește responsabilitatea de a oferi refugiu real.

Între realitate și responsabilitate

În timp ce Europa devine „tărâmul făgăduinței” pentru milioane de refugiați, țările bogate din lumea arabă rămân observatori pasivi ai unei crize umanitare globale. Refuzul lor de a participa activ la rezolvarea ”problemei” demonstrează o fractură profundă între retorica solidarității și realitatea politicilor restrictive.

Pentru Europa, provocarea rămâne uriașă. Refugiații aduc cu ei nu doar traume și povești de suferință, ci și speranța unui nou început. În ciuda problemelor legate de integrare, continentul își asumă o responsabilitate pe care alții o evită.

Europa și-a asumat și își asumă riscurile integrării…

În cele din urmă, întrebarea rămâne deschisă: poate lumea arabă bogată să-și depășească barierele culturale și economice pentru a-și îmbrățișa frații în nevoie? Sau va continua să lase povara în seama Europei, transformând solidaritatea într-un simplu slogan gol?