Uitarea momentului 13 iunie ne va costa scump

13 iunie. Pentru fiecare dintre noi, ziua are o reverberaţie diferitã. Bãtrânii cu credinţã ştiu cã e ziua în care, în 1641, au fost duse la Iaşi moaştele Cuvioasei Paracheva.

. Alţii, cunoscãtori de istorie, identificã ziua de 13 iunie cu momentul întâlnirii de la Berlin ale principalelor puteri europene ale vremii cu reprezentanții Imperiului Otoman pentru semnarea Tratatului care a condus la reorganizarea Țărilor Balcanice, ori cu constituirea, în 1930, a celui de-al doilea guvern condus de martirul închisorilor comuniste, Iuliu Maniu. Nostalgicii comunismului bifeazã data de 13 iunie amintindu-şi de ziua în care dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu a fost primit cu onoruri şi plimbat cu caleaşca, în 1978, la Londra de defuncta Reginã Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Dacã întrebi generaţia tânãrã, hrãnitã doar cu inteligenţã artificialã, despre reverberaţiile acestei zile, cu certitudine va ridica din umeri şi va bâgui cã este ziua în care s-au nãscut Klaus Iohannis şi Donald Trump.

Dar 13 iunie nu e doar o zi despre care sã ne amintim doar prin prisma unor evenimente religioase, istorice sau a unor zile de naştere. Ea reprezintã mult mai mult …

Ziua de 13 iunie va rãmâne de-a pururi în conştiinţa mea, fiind unul dintre cei care abia scãpaţi din ghearele comunismului a participat în calitate de student la fenomenul Piaţa Universitãţii din dorinţa de a face sã disparã odatã pentru totdeauna princiipiile aberante unui regim care a distrus destine.

La vremea respectivã, profitând de naivitatea protestanţilor, dar mai ales de pârghiile unei maşinãrii imense de manipulare, fenomenul Piaţa Universitãţii a fost mutilat violent de emanația revoluționară securistã, devenitã partid politic sub oblãduirea conservelor vechiului regim. Dureros este cã decesul provocat al fenomenului Pieței Universității, provocat de nomenclatura neo-comunistã printr-un “recurs cinic la tactica fratricidului” – dupã cum spunea Monica Lovinescu, a fost momentul abandonului colectiv al luptei pentru dreptate, adevãr, credinţã. 13 iunie 1990 a fost ziua în care societatea civilă românească a fost înfrântã ireversibil de autocrația ceaușistã care a preluat (din nefericire!) frâiele ţãrii şi s-a perpetuat exponenţial pânã în zilele noastre.

Realizez cã mulţi români nu au înţeles nici atunci, şi nu realizeazã nici acum cât de important a fost exercițiul de critică a vieții publice al “golanilor” din Piaţa Uiversitãţii, mulţi dintre ei studenţi care îşi propuseserã sã scoatã România din zodia dominației ideologice a marxism-leninismului.

Am sperat deseori, în aceşti 33 de ani scurşi de la acel fatidic moment cã va veni o zi în care societatea civilã româneascã se va regrupa și revendica o sferă publică robustă. Dar acest lucru nu s-a întâmplat, din pãcate … Nepãsarea, frica, laişitatea, dar şi orgoliile unei mari pãrţi a românilor, combinate cu deraierea de la normele deontologice a unei pãrţi a mass-media, au fost ingredientele perfecte utilizate de urmaşii neo-marxişti ai clasei politice care s-au perpetuat la putere pentru a manipula şi a diviza societatea civilã în scopuri strict personale. Astfel, orice voce singularã care a încercat sã schimbe ceva în societate a fost catalogatã drept delincvent social şi a fost înãbuşitã.

M-am aşteptat ca studenţimea românã sã fie cea care sã-şi redescopere vocația critică și sã acţioneze pentru ca aceastã Naţiune sã iasã o datã pentru totdeauna de sub zodia dominației ideologice a marxism-leninismului. Insã acest lucru nu s-a produs. Mi-am pus speranţele în profesori, crezând cã ei vor fi scânteia care va reaprinde flacãra speranţei. Credeam cã socializarea elitelor, va conduce la coagularea vocilor critice care sã scoatã din moarte clinicã acest popor. Dar nici acest lucru nu s-a întâmplat.

Astfel, am ajuns la mai bine de trei decenii de la momentul Piaţa Universitãţii sã asistãm la o degradare economicã, moralã, dar şi spiritualã de neînchipuit. 

Dovada cea mai vie este chiar faptul cã doar o mânã de români şi-au amintit de momentul 13 iunie 1990 şi s-au dus sã aprindã o lumânare la Troiţa de la Universitate în memoria celor care şi-au dat viaţa pentru libertate. Restul, marea masã a acestui popor, a uitat cu desãvârşire cã fenomenul Piața Universității a fost o expresie a etosului unei societăți civile care s-a ridicat împotriva complicității, cinismului și capitulării. Aceastã uitare ne va costa scump, cãci un popor care nu îşi cunoaste istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte pãrinţii, dupã cum spunea Nicolae Iorga.