Un adevăr grăit: ”Ăștia suntem, alții nu aveți”

Au trecut câteva zile de la ”cea mai mare minciună din fotbal”, după cum a spus Basarab Panduru, și două de la lecția dată de puștii Spaniei echipei similare a României. Ambele partide ne-au arătat unde suntem și la ce trebuie să ne raportăm de azi înainte.

Rezultatul cu Elveția la fotbal este o întâmplare cum niciodată nu îți trece prin cap că e posibil. După ce ai fost despuiat de orice orgoliu, de orice motivație și de orice stimă de sine, ai trăit câteva minute fantasmagorice, de povestit dar nu ca o mare ispravă ci ca o mare ciudățenie… Nu alea ultime minute ne caracterizează ci cele 85-88 de minute în care am bâjbâit după o senzație sportivă.

În aceste condiții apar mai multe întrebări pe care ar trebui să ni le punem, noi suporterii de rând, purtătorii de iubire necondiționată pentru tricolor. De ce nu acceptăm că avem o echipă slabă, de divizie a IV-a în Europa? Când terminăm odată cu amintirile pe care ni le agățăm așa ca să ne răcorim? România a fost, cu puține excepții în istorie, o echipă mediocră. Și cu asta ar trebui să încheiem cu lamentările…

Vai, ne-am chinuit cu Kosovo, o țară cu nu știu câți locuitori… Hei, când vom avea jucători la Napoli, campioana Italiei, la Torino, la Lille, la Clermond, la Mallorca, sau pe unde mai visăm noi să avem, nu prin ligile inferioare ale Italiei, prin Golf sau China, atunci să ne permitem să luăm peste picior entitatea pe care nu o recunoaștem. Până atunci, să ne vedem lungul nasului și să acceptăm că egalul acela a fost un rezultat bun.

Știam că Elveția e o echipă superioară nouă. Atunci de ce ne surprinde ce am văzut 80 minute? Pe mine nu m-a surprins valoarea ci delăsarea românească a elvețienilor… Și-au bătut joc unul de altul, cu antrenorul în frunte… Și Andorra i-a ciupit înainte, iară noi am făcut-o mai cu moț.

Cea mai slabă echipă…. O fi? Eu nu cred! Am uitat când Serbia ne păpa cu 5-0, când Norvegia ne hallandea cu 4-0. Măcar acum am scos egal, cu Elveția, echipa care ne-a arătat ce poate la București, eliminând campioana mondială, Franța, lui Mbappe.

”Ăștia suntem, alții nu aveți”, a zis Mihăilă într-un moment de inspirație…. Evident, noi vrem mai mult. Dar de unde? Să știți că putem face și noi câte ceva pentru sport, pentru fotbal, nu doar să urlăm a iad și dumnezei la TV. Câți am fost la un meci al naționalei, câți mergem la meciuri echipelor de club, câți cumpărăm un tricou, o brățară, o ceva acolo??? Fiecare leu ar trebui să se îndrepte spre jucători, spre tineri, spre copii. Nu, că se fură… S-o mai fura, dar poate nu se mai fură! Cu mentalitatea asta stăm doar să înjurăm la tv…

Am văzut un comentariu al unui coleg de breaslă. De când merge copilul la fotbal, a început să vadă altfel fenomenul, altfel gândește efortul și munca, nu doar să critice așa aiurea în tramvai că vai, mama noastră, ne dă clasă Kosovo…. Apropo, citeam mai deunăzi, că în vechea Iugoslavie, kosovarii erau ăia care puneau osul cel mai mult la bătaie, fără să aibă ei talentul sârbilor sau al croaților… Nu zic asta să îmi arăt vreo simpatie politică sau io știu ce fel de simpatie.

Și cum câteva cuvinte despre o parte din cei care populează tribunele. Infectă mai e arătarea aia colectivă ce poartă numele Uniți sub tricolor. Ai dreptul să ai convingeri de tot felul dar bunul simț îți spune că nu te duci la om în casă ca să te dai în stambă. Că vei ieși șifonat, așa cum s-a întâmplat cu ciudații în negru duși în Kosovo. La meciul cu Elveția au dat foc la tot felul de chestii. Tare îmi e teamă că vom juca iar cu stadionul gol, și un eventual eșec va fi pus și seama băieților, nicidecum și pe cea a tembelilor auriferi….

Locul firesc al României este în zona diviziilor 3 și 4 din Europa. Asta e baza de unde plecăm și de unde ne putem crea diverse speranțe. Dacă ne văităm că ne-a făcut praf Elveția, atunci problema e la noi, la lipsa noastră de a înțelege mersul acestui sport.

Paradoxal, echipa cea mai înjurată a României are cele mai mari șanse să se califice la un turneu final. Cu toate slăbiciunile sale, cu acatistele, cu noroacele, cu VAR-ul salvator, cu barele adversarilor, cu capul lui Pușcaș pe care cade o minge și ajunge acolo unde trebuie, cu tot sacrificiul lui Mihăilă și cu… ,hai să zicem, inspirația lui Edi de la final…

Ce vine din spate? O Românie under 21 care seamănă leit cu asta de seniori. Acum două seri am retrăit meciul Elveția-România, dar fără finalul acela psihedelic, pentru că Spania și-a luat în serios rolul și ne-a arătat încă o dată cât de jos suntem.

Dragilor, a început Campionatul European Under 21, competiție unde suntem co-gazdă. În primul meci, am dat de Spania, echipă care a venit la București cu câteva nume cu rezonanță, precum Sergio Gomez, Rodri, Miranda etc. Ne-a dat un sec 3-0, fără să clipim. Mai mult, a fost o antologie a ocaziilor, maxima fiind un 6 metri trimis pe lângă deși poarta era goală.

Ne afundăm în coclaurile Europei și trebuie să acceptăm asta. Nu pot să nu îmi aduc aminte că acum patru ani am ajuns în semifinale, cu Hagi ăl mic, Băluță, Cicâldău, Radu, Coman, Pușcaș etc. Părea să avem viitor. Avem, dar în jos. Chiar și acum doi ani am făcut o figură interesantă sub comanda lui Mutu, la turneul din Ungaria. Doar că azi….

Tind să cred că jucătorii lui Hagi sr., atât de mult lăudați, devin niște anonimi demni de milă dacă scapă de ”dictatura” Regelui. Borza a fost praf în meciul cu spaniolii, Munteanu n-a existat, idem Pitu, iar Mazilu, intrat pe parcurs, a luat-o de unul singur, până s-a trezit al cincilea spaniol să-l întrerupă dintr-un vis prea mare…