Un popor de genii care nu are nevoie de președinte – despre români și funcția decorativă pe care o adorăm fără rost

România, această mică grădină de minți sclipitoare înfipte la rădăcina Carpaților, este un exemplu perfect de popor care nu are nevoie de președinte. Ce să facă românul cu un președinte? De ce să îl obligăm să își frământe neuronul colectiv pentru a alege între două fețe de paie când, în realitate, funcția aceasta s-a transformat într-un soi de ficțiune politică? Dacă ar fi după mine, aș lăsa scaunul gol, cu un steag tricolor așezat frumos pe el, poate chiar să-l protejăm cu un glob de cristal. Așa, măcar simbolul ar fi la vedere și ar evita glumele că „Președintele e de neobservat.”

Un decor viu pentru decizii moarte

Președintele României, după cum știm toți, nu este doar o persoană care să semneze câteva hârtii sau să țină un discurs de Ziua Națională, ci un soi de manechin viu, care face gesturi largi și grave în funcție de cum bate vântul. El veghează asupra națiunii noastre, probabil în tăcere, contemplând vastele noastre planuri de autostradă și progresul care se îneacă în trei metri de drum național desfundat.

Și pentru asta, cheltuim milioane, ținem alegeri, aprindem dezbateri care, la rândul lor, aprind doar țigările moderatorilor din platou. Practic, punem tot aparatul media într-o stare febrilă doar pentru a decide cine va sta pe un fotoliu mai moale decât semnificația funcției. Cum zice un vechi proverb românesc: „Bani aruncați pe fereastră, pe care i-ar putea strânge vreun baron local în contul lui din Seychelles.„

Liantul emoțional, cu scuipat și lipinol

Dar, desigur, avem nevoie de un președinte. Este liantul nostru emoțional cu democrația, o marionetă sacră care ne ține moralul sus în vremuri grele, deși ne-am dat seama că nu prea contează cine-i la butoane. Funcția în sine e un soi de mașinărie strălucitoare, de sărbătoare națională, care ne ține ocupați din cinci în cinci ani.

Și de ce să nu ne menținem mințile preocupate, mai ales când subiectele reale sunt atât de neplăcute? Inflație, corupție, infrastructură prăbușită, un sistem de sănătate aflat la limita capacității… N-are rost să ne strice ziua toate astea. Așa că mai bine ne concentrăm pe polemica „cine va fi următorul președinte?”, deși e ca și cum ai alege între doi chelneri într-un restaurant care nu mai servește mâncare.

Un teatru absurd pe banii noștri

Da, teatrul prezidențial e absurd, dar nouă, românilor, ne place teatrul. Căci ce altceva e mai frumos decât o dramă de proporții, în care actorii principali mimează puterea, iar noi aplaudăm la fiecare semnătura formală și discurs elaborat de echipa de consilieri? Într-un univers paralel, românii ar avea poate un rege filozof sau o republică parlamentară pură, dar aici, în tărâmul nostru mioritic, am creat un hibrid bizar între monarhie de catifea și democrație de weekend. Președintele României e ca o statuie căreia îi schimbi din când în când bronzul, dar care nu mai spune nimic relevant de ani de zile. De fapt, ne-am obișnuit cu asta. Președintele e ca acel element de decor pe care îl păstrezi din inerție și pe care nu-l mai observi, dar nu ai vrea să-l arunci pentru că, cine știe, poate într-o zi va fi util la ceva.

Un Moș Crăciun, oarecum constituțional…

Și cum să nu fie util, când misiunea lui este să facă ce i se spune? Parlamentul decide, guvernul execută, iar președintele se uită frumos la cameră și face cu mâna națiunii. E ca și cum am avea un Moș Crăciun constituțional, care distribuie puținele daruri ceremoniale de-a lungul anului – decorarea unor personalități, medierea unor conflicte care nu existau cu adevărat și binecuvântarea, cu privirea blândă, a națiunii în Ajunul Crăciunului. Un rol neprețuit, nu-i așa?

Vrem sau nu vrem, președintele e de formă

În realitate, nu prea ne trebuie. Ba chiar am face o economie zdravănă dacă am înlocui funcția prezidențială cu un tablou cu Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare sau, de ce nu, un selfie al României moderne: un stadion construit de două ori, o autostradă care se termină brusc într-un lan de porumb sau o linie de metrou cu trei călători și patru kilometri de traseu. Am pune tabloul în vitrina Cotroceniului și am face un referendum pentru a vedea ce piesă de mobilier să păstrăm în clădire. Totul ar fi mai ieftin, mai simbolic și mult mai sincer.

Finalitatea unei funcții fără finalitate

Poate că totuși exagerez. Poate președintele are un rol tainic, ascuns privirii noastre limitate de simpli muritori, un rol care transcende înțelegerii noastre pragmatice. Sau poate e doar un personaj de carton într-un teatru absurd, în care actorii reali sunt cei care trag sforile din culise. Ce știm sigur este că România poate funcționa perfect fără această fațadă.

Bă! La ce bun efortul?!?

De ce să ne mai complicăm? Președintele nu e necesar. E doar un fel de Moș Gerilă care ne cere alegeri din cinci în cinci ani, să-l votăm pentru că „așa trebuie”, dar nu aduce nimic înapoi. Așadar, români, haideți să ne întoarcem la ce știm noi mai bine: să supraviețuim fără iluzii de grandoare și fără figuri decorative. Până la urmă, suntem un popor de genii. Ne descurcăm și singuri.