Un șir halucinant de evenimente mi-au făcut sărbătorile un coșmar

Am intrat în aceste sărbători cu gânduri de relaxare și refacere, ca orice om. Ce știam eu. Nimic nu dădea impresia că va urma o succesiune de evenimente halucinante, de pe urma cărora nu-mi revin nici acum. Iată prin urmare faptele – faptele pure – așa cum reies din cronologia evenimentelor povestită de o parte dintre cei implicați. Fapte care își propun să prezinte o situație dată și care nu trag concluzii.

În data de 27 decembrie, un șir de postări în feed-ul personal îmi dădea fiori. Un fost coleg de liceu, pictor, murise, din motive pe care însă nu le înțelegeam.

Faptul m-a cutremurat. Îl văzusem recent, arăta bine, era „verde”, cum se spune, cu siguranță arăta mai bine ca mine. Ba chiar, atunci când l-am întâlnit, mi-a povestit că merge la sală, lucru pe care îl făceam și eu și am discutat despre asta. Și atunci?

O cercetare ulterioară asupra faptelor mi-a creat un tablou cel puțin bizar.

În urma unei prezentări inițiale în data de 22 decembrie 2023 la camera de gardă a Spitalului Sfântul Pantelimon, din moment ce acuza dureri mari în zona inghinală, medicul i-a pus rezultatul de întindere musculară, urmat de recomandarea privind tratamentul cu, printre altele, Vimovo și Mydocalm.

Aici apar însă și nedumeririle, pentru că familia acuză faptul că, urmare a unei contuzii vizibile în zona în care pacientul acuza dureri, la momentul respectiv ar fi trebuit să i se facă dacă nu un CT, măcar un ecograf, ceea ce nu s-a întâmplat, deși – important de subliniat – acest lucru se petrecea într-un spital de urgență, sub supravegherea directă a unui medic specializat în această disciplină.

Așadar și prin urmare, fostul meu coleg a plecat de la spital, iar starea lui nu a făcut altceva decât să se înrăutățească, inclusiv prin febră și frisoane mari, până într-acolo încât a fost nevoie de o a doua deplasare la spital, de data aceasta cu internare, la data de 25 decembrie, în cadrul aceleiași unități spitalicești.

Acum, însă, alte probleme au urmat, începând cu faptul că salvarea a venit greu, judecând după istoricul apelurilor telefonice care mi-a fost pus la dispoziție (apeluri la 16.54, 17.39, 17.40, 18.14 și 19.14 la 112) și continuând cu faptul că medicii de pe salvare au ridicat suspiciunea de tromboflebită și l-au internat pe secția de ortopedie.

Rezultatul? Medicul care l-a primit (altul decât primul) n-a înțeles de ce i-a fost adus lui pe secție, cu atât mai mult cu cât diagnosticul pus de acesta arată clar despre ce era vorba: suspiciune leziune vasculară coapsă stângă, hematom important vechi de 48 de ore!  

Chiar și așa, însă, suspiciunile familiei se mențin, ba chiar cresc, de la acest moment, dat fiind faptul că nici la această a doua internare pacientului nu i se pune un ecograf pe zona inghinală, tot așa cum nu este trimis la CT. Prin urmare, starea fostului meu coleg s-a înrăutățit în continuare, până într-acolo încât peste noapte a intrat în insuficiență renală, motiv pentru care a fost dus la ATI pentru dializă și intubare. 

În ziua respectivă, prin urmare, 26 decembrie, în jurul orei 15.00, pacientul a fost scos de la dializă, existând suspiciunea de ocluzie intestinală, iar la ora 16.10 a murit.

Iar ulterior, rezultatul INML a venit sec și rece, fără alte detalii: fasceită necrozantă, o afecțiune despre care încă nu se știu foarte multe în rândul publicului larg și care, oricum, avea mică legătură cu bănuielile inițiale. Punct în care, din păcate, motivele de suspiciune ale familiei nu doar că nu se temperează, ba chiar cresc și mai mult, din moment ce persoana decedată a ieșit de pe poarta spitalului fără un diagnostic, acesta fiind pus abia ulterior la INML, lucru care, afirmă surse din domeniul medical cărora cazul le-a fost adus la cunoștință, procedural vorbind nu este în regulă.

Acum, sigur că multă lume se poate întreba de ce am ales să fac publice (cu acordul familiei) aceste evenimente. Răspunsurile sunt simple. Primul, că, uneori, în urma unui eveniment tragic, încerci să faci tot ce ține de tine ca să înțelegi ce s-a întâmplat și să îți acorzi, mental și sufletește, o așa-zisă rezolvare, în așa fel încât să poți să mergi mai departe.

Al doilea, că fostul meu coleg avea (are, nu pot scrie sau vorbi la trecut despre el) un copil, ca și mine, și mă întreb cât de cumplit trebuie să fie ca acelui copil – unui copil, oricărui copil – să nu-i mai vină tatăl acasă.

Al treilea, faptul că nu înțeleg cum de este posibil ca în sistemul spitalicesc al României finalului de an 2023 să se mai întâmple așa ceva. Dar poate că nu e chiar lipsit de logică într-un sistem în care angajările sunt blocate, iar medicii, mulți dintre ei epuizați, se gândesc să apeleze la grevă pentru a debloca o situație căreia nu-i mai pot face față. Adaug aici faptul că nu vreau și nici nu pot să stabilesc o legătură de cauzalitate între oboseala medicilor și evenimentul descris mai sus, dar nu pot să nu mă întreb: oare domnul Rafila este conștient, oare, de cât de gravă este situația?

Iar al patrulea și ultimul, conștientizarea acestei afecțiuni teribile care este fasceita necrozantă, o complicație a organismului despre care, deși în special medicii specialiști ai medicinei de urgență știu destul de multe, ar trebui adusă și mai mult la cunoștința publicului, în așa fel încât să nu mai apară situații în care aceasta să nu poată fi identificată ca atare.

Nu în ultimul rând, fac precizarea că, din obligația actului jurnalistic, am luat legătura telefonic cu primul medic care l-a consultat pe fostul meu coleg, care nu a dorit însă să ofere o poziție publică până ce familia celui decedat nu va face alte demersuri, demersuri în privința cărora eu nu am nicio calitate.

Cam atât. Te salut, Adrian și regret tare că ai plecat. Atât am putut eu face pentru tine, de aici, de pe pământ.