Unde ești, tu, Guță, Doamne…

Doamne miluieşte! Doamne miluieşte! Doamne miluieşte! Ce naiba?… Fată care eşti tu fată… Aşa se-ncepe un text serios la ziar? Tatăl nostru care… Nţţţţţţţ. Nici aşa. Ţi-ai pierdut mâna, carevasăzică, ziarista lu’ peşte.

Hristos a înviat din morţi cu moartea pre… Ptiu, drace! Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin… Pe toţi sfinţii! Vai de steaua ta, Marcu Nina! Scrii un articol la ziar, nu dai examen la religie! Păi, nu dau. Da’ de când, prin vecini, s-aude, de la 7 fără – dimineaţa, se-nţelege – până seara, la 9, tot o slujbă bisericească, mai scapi nemolipsit?

Deci, se-ntâmplă aşa: când cântă cocoşii de ora 7 – sau nu mai cântă la ora asta? – se adună un cortegiu mare de popi, care încep, din prima, cu Doamne miluieşte. Şi continuă. Şi o ţin aşa până seara, la 9… De ce să zic? Sunt cu obraz. Omenoşi. Noaptea nu cântă. Se culcă şi ei.

Toate slujbele posibile, de nuntă, de înmormântare, de Paşti, de Crăciun, de cumetrie, de dezlegare de nu ştiu ce, de farmece, de logodnă, de secetă, de potop, de toţi sfinţii – eu nu mă pricep, că sunt doar o păcătoasă – se aud zi de vară, până-n seară. Bine, şi primăvara toată şi, cred, şi la toamnă s-aud.

Da’ aşa zice autorul necunoscut la baladă: zi de vară, până-n seară. Cine sunt io să-l contrazic? În primă fază, când am venit, la începutul primăverii, la… reşedinţa mea de la ţară, am crezut că vreun sobor de preoţi oficiază nuş’ ce slujbă, la vreun eveniment. Şi, pioasă, mi-am făcut şi io semnul crucii, prin curte.

Adică, eram în curte, n-am închinat curtea… Ba, şi de bărbat – o obrăznicătură – m-am mai luat, auzind cum zic popii prin vecini Doamne miluieşte: băi, golanule, nu mai face prostii, n-auzi cum citeşte taica părinte de prin scripturi? Fii cuviincios, că-ţi taie limba!

Ei, dar slujbele nu s-au oprit. Continuă. Sunt mereu. În fiecare zi. Nu oboseşte popa, neam! M-am prins, între timp, că vecinii le ascultă – pe ele, pe slujbe – la un post de radio piratat. O minunăţie. Şi când te gândeşti că, până anul trecut, ascultau, tot la un post de radio piratat, manele. Mă trezeam cu sal… asta… cu Salam şi mă culcam cu Guţă.

Ori, desigur, cu alţi hartişti. Da’ io, cum sunt varză la dogmele religioase, sunt şi tăiţei la manelăreală. Aşa că, nu-i ştiu. V-am văzut! Nu crâcniţi în casa Domnului, da? Nu ziceam de culcat d-ăla care vă sticleşte vouă în minte…. Să fie clar, da? Ei, şi ascultând io concert după concert anii trecuţi, am zis de toate: să se strice magaoaia, să cadă electricitatea – da’ asta n-a fost o soluţie, că era pe baterii radioul – să vină garda, poliţia, guvernu’, potopu’, cine-o vrea, cine-o putea, numa’ să nu se mai auză văicăreala ălora.

Ba, am zis-o şi p-aia cu dar-ar dracii! Un Doamne ajută nu ziceţi, doar gagici, şi bani, şi maşini! Așa am bodogănit singură prin curte. Şi, iote, că se-ndeplini, frate: acuma, numa’ Doamne miluieşte, Doamne miluieşte ascultă oamenii ăstia. Vezi, nu degeaba zice poporul vorba aia cu ai grijă ce-ţi doreşti…

Acuma, tre’ să mă axez pe un milion – primul milion, desigur – de euro. Că poate se împlineşte, curând. Io trag nădejde. Oricum, n-ar fi rău să iau notiţe când sunt slujbele astea, şi să mă mai pocăiesc şi io. ‘Au, viaţa mea! Ajung să le plâng urmele lu’ alde Minune, Vijelie şi Salam.

Dacă mi-ar fi zis vreunu’ asta anul trecut, căutam drujba. Sau bormaşina. Ori hârleţul. Şi, na, poftim, acum! Unde eşti tu, Guţă, Doamne? În acest moment, popa care cântă e cam fonfăit, aşa. Îmi deranjează naturelul. Care e cam simţitor. Da’ cale n-am, io, neîndumnezeita, să opresc frumuseţe de slujbă. Răbdare. Căşti în urechi. Ignor. Toleranţă faţă de aproapele meu cel de toate zilele.

Deci, io atât am avut să vă spui azi. Mai erau câteva chestiuni, da’, lasă că şi mâine e o zi. Hai, cu Dumnezeu înainte! Şi Doamne miluieşte! Doamne miluieşte!