Unirea românilor, singura şansă de supravieţuire a pruncilor noştri

Mai deunăzi, un tânăr studios, absolvent de universitate de stat cu medie bună, proaspăt angajat într-o instituţie de stat, îmi spunea că se simte neputincios şi deznădăjduit. Îmi dezvăluia că ştie și poate să facă foarte multe lucruri, dar este marginalizat atunci când vrea să acţioneze. Din aceastã cauză voia să plece din ţară, deşi era conştient că dezrădăcinarea de ţara-mamă îi va crea o durere mai mare decât drama inutilităţii pe care o trăieşte aici şi care i-a lăsat deja urme în suflet mai adânci decât i le-a scrijelit sărăcia, corupţia sau circul politic ce ni se oferã zilnic.

Destăinuirea acelui tânăr mi-a adus aminte ce în urmă cu aproximativ 140 de ani, Mihai Eminescu în “Timpul”. “Suntem zăpăciţi, nu mai ştim ce voim, ce să facem, ce să primim, ce să respingem, în cine să ne încredem; nu ne mai înţelegem şi nu ne mai auzim unii cu alţii”. Aceasta era radiografia vremurilor marelui poet.

Era vremea în care societatea românească se degrada din cauza deciziilor luate de politicieni, caracterizaţi de Eminescu drept “oameni fără caracter, fără convingeri”. “Se aliază azi cu unii, mâine cu alţii, duşmanii de ieri devin azi prieteni în acelaşi partid. Nu te poţi bizui pe nimeni, căci nu ştii ce purtare va avea cutare în anume împrejurimi”, spunea Eminescu despre politrucii vremurilor sale.

Au trecut un secol şi aproape jumătate de la momentul la care Eminescu carateriza epoca sa, însă dacă privim înapoi lucrurile stau mai rău în România de astăzi. Cel puţin din punct de vederea moral, dacă nu material…

Făcând o comparaţie a vremurilor descrise de Eminescu cu ceea ce trăim astăzi, observăm că mai nimic nu s-a schimbat.

Românii sunt în continuare săraci lipiţi, zăpăciţi şi nu ştiu ce vor, nu ştiu ce să facă, în cine să se mai încreadă. Iar politicienii vremurilor noastre sunt tot oameni fără caracter, fără convingeri, care fac politica” personalã în detrimentul plebei de jos care se stinge în tăcere.

Se poate oare ieşi din acest tipar al vremurilor? Dacă ne luăm după Eminescu, soluţia ar exista: “Ne trebuie o idee care să limpezească toate capetele şi să ne împreune pe toţi la lucru”.

Dar care însă ar putea fi ideea care să limpezească capetele românilor şi să-i unească ?

Nu sunt un filosof, însă cred că ideea care trebuie să ne unească la lucru şi pentru care suntem obligaţi să luptăm este viitorul pruncilor noştri.

Dar pentru ca toţi să ne unim şi să urnim împreunã lucrurile, cred că este necesar ca fiecare dintre noi să aibã o serie de calităţi. Calităţi umane, nu unele de Superman. Ne trebuie doar caracter, curaj, atitudine, curaj, ştiinţă de carte şi – nu în ultimul rând – credinţă.

Toate acestea împreunã, combinate cu gândul la viitorul copiilor noştri, sunt sigur că ne pot oferi puterea de a lupta cu sistemul ticaloşit – garnisit  cu ingredient precum corupţie, minciună, cultivarea non-valorilor, imoralitate – care a ucis generaţii întregi.  

Sunt sigur că dacă vom lăsa la o parte frica, nepăsarea, dezbinarea şi mai ales ura semănată între noi ca formă primitivă de competiție ce ascunde lipsa de omenie, vom reuşi să mişcăm lucrurile.

Dacă însă vom ezita să ne unim şi să luăm taurul de coarne, aşteptând ca alţii să acţioneze în locul nostru, s-ar putea să ne trezim că pruncii noştri nu mai au niciun viitor. Şi, la un moment dat, când vor creşte s-ar putea să ne întrebe: “Tu, părintele meu, ce ai făcut să nu ajungem aici?”

Ce le vom răspunde? Probabil că nu vom avea nici curajul să-i privim în ochi …