Usturoiul şi cura de slăbire

Zilele astea, am tot vorbit, am tot depănat amintiri, am tot scurmat prin timp, am tot râs de vremurile de demult sau, dimpotrivă, am tot fost nostalgici, cu gândul la ele, eu cu vechi prieteni. Cu unii am lucrat împreună pe la diverse ziare, unde am făcut documentări serioase, anchete, pamflete, băşcălie, reportaje.

Cu alţii am mâncat, prin desele preumblări, salam pe câte un colţ de ziar. Împărţit frăţeşte, felie cu felie. Sau mere din cine ştie ce pom de pe marginea drumului. Cu alţii – şefi sau doar colegi – m-am controversat în legătură cu vreun material, cu tema lui, cu modul de abordare, cu felul de a-l pune în pagină. Deh… Ca la ziar…

Cu o prietenă de-asta, din vremuri imemoriale, am o amintire de te doare capul. Ca să nu zic altfel. Am pus-o – pe ea, pe amintire – când am vorbit, pe tapet.

Zice prietena asta, atunci, în cretacic: „auzi, am citit că se slăbeşte serios, dacă înghiţi dimineaţa, pe nemâncate, un căţel de usturoi. Nu e nevoie de regim, de dietă, de restricţii, de renunţări la ceva plăcut. Chestie dovedită. Inclusiv ştiinţific. Ce zici? Ţinem şi noi treaba asta cu usturoiul?” „Păi, dacă e doar atât, hai să ţinem”.

Bun… Zis şi făcut. Eu am venit cu usturoiul, ca să compensez faptul că prietena găsise reţeta asta de soi. Şi, în fiecare dimineaţă, cu elan, zen şi determinare, vreo cinci zile, dă-i cu usturoiul pe gât. Mai cu chiu, mai cu vai, mai cu aoleu, se ducea. Noi şi beţivii care-şi stingeau la prima oră setea cu vreun pet de bere.

Încă din prima zi, am observat că lumea din jur – şi era multă lume, că băteam coclaurile, veneam în redacţie, mă întâlneam cu alţi oameni – se uita la mine cam… cum să zic… nu chiorâş, ci straniu. Şi, în sinea proprie, am început să-mi spun, cu tupeu: „mamă, ăştia cred că vor autografe de la mine. Dar nu îndrăznesc să mă roage să le dau! Căci, na, cu o divă nu te tragi, aşa, de şireturi!”

Se umflase, cum ar veni, tărâţa în mine. Că publicasem şi io vreo trei, patru cărţi, avuseseră oarece succes şi aveam impresia că, poftim, mă cunoaşte lumea pe stradă, mă admiră, mă-ndrăgeşte, aşteaptă să dea cu flori în mine. Nu-mi mai ajungeai la nas cu prăjina, de încrezută ce eram. Numai coadă să nu facă, naibii, atâţia admiratori, ca la moaște, că ne ia poliția la ochi. Pe rând, ca pe vremuri, la iaurt.

Şi mă găteam, mă aranjam, mă făceam frumoasă, aşteptând să vină faima peste mine. Desigur, nu venea. Speranţă deşartă. Până prin a treia zi, aşa, când am început să mă întreb dacă, nu cumva, usturoiul ăla face lumea să se uite la mine, ca la cea mai de soi bâlciotecă. Însă, cum prietena mea o ţinea sus şi tare că n-are niciun amestec usturoiul în… ciorba asta, că aşa zicea la revistă, unde citise ea, că nu dă nici contraindicaţii, nici, sigur, miros, am continuat să înghit dimineaţa un căţel de usturoi.

În a cincea zi, am avut, brusc, revelaţia. Nenorocitul ăla nu doar că mă face să miros ca o ţaţă din piaţă, care vinde căpăţâni din el, ci m-a împuţit, în întregime. Adică, până în rărunchi. Şi dincolo de ei. Mi s-a spintecat cerul de ruşine. Şi pământul s-a făcut piftie sub picioarele mele. Mi-a venit să caut o lamă prin baie. Pentru o nevoinţă stringentă, serios.

Doamne, şi cu câtă lume tot intrasem şi intrasem în contact! Vai de steaua mea! Cum de nu mi-o fi bătut nimeni obrazul, habar n-am. Dar, cert, am aruncat tot usturoiul din bucătărie şi din cămară, de-am umplut coşul şi, mai apoi, ghena. Căci, na, eu îmi făcusem provizii pentru timp îndelungat. Dacă tot e de slăbit, fără vreo restricţie, măcar să ţin cu usturoiul ăsta vreo două luni.

Colega şi prietena mea, din încăpăţânare crasă, a mai continuat vreo săptămână cu… dieta asta. Dar, Doamne, mirosea a usturoi pe lângă ea, prin ea, prin toate buzunarele ei, de îţi venea să ceri azil în Congo. Sau pe lună. Şi mie îmi venea să nu mai scot capul în lume. De jenă. De durere de cap. De… Înţelegeţi voi.

De atunci, eu şi leguma asta despre care se dusese buhul că face minuni cu kilogramele, doar tangenţial ne mai întâlnim. Şi pe sponci. Şi fără tapaj. Hm… Amintiri, cum am zis… Răscoliri prin trecut. Scuturări de praf de pe… dosarele tinereţii. Uite aşa se întâmplă când vin prietenii vechi în contemporaneitate.

A, dacă n-am zis cu vorbe, o strig acuma: cine face, poftim, ca mine, tot aşa să păţească. Adică, în legătură cu usturoiul şi cura de slăbire. Gata! Dăm stingerea. Nu mă mai întind la peltea, că am treabă. Fugiţi şi voi la usturoiul… asta… la treburile voastre! Desigur, după ce citiți și dați cu inimioare în subsemnata. Că, na, mă și iscălesc…