Verdele luptă până târziu

Cam pe când toca de vecernie la Radu Vodă, acum două seri, lumea scriitoricească și artistică s-a strâns la loc bun, la loc cu vad, ca să întâmpine cum se cuvine cartea de poezii a poetei și scriitoarei Nicoleta Tudor, „Verdele luptă până târziu”.

Titlul, cât se poate de sugestiv, îndeamnă, din prima, la încredere, la speranță, la viață, la visuri, la așteptarea undei verzi pe care, adesea, n-o primim, sau n-o primim la timp, de la destin. Prietenă cu toate cuvintele limbii române, dar și cu metaforele și cu epitetele, Nicoleta fandează cu verbul, alină cu substantivul, îndorurează cu adjectivul. Versurile ei sunt ca ea, sensibile, pasionale, vii.

Căci, fata asta trăiește, nu ființează, nu există. Trăiește. Tot! Și orice! Și, orice anotimp, orice vis, orice amintire, orice fir de iarbă, orice nebunie, orice însemnând orice din lume, poate să devină temă răvășitoare în poemele și în poeziile ei. Poetă a iubirii, cum o numesc criticii literari și specialiștii, Nicoleta scrie cu zvâc, cu pasiune, cu vână, cu talent, cu, da, iubire. Desigur, și despre iubire.

Dar nu doar. Căci, Nicoleta Tudor, aflată la cel de-al treilea volum de poezii – însă, cum am precizat, ea scrie și proză, deține, și-ncă, serios, cu măiestrie, netrucat, nejucat, notele caracteristice ale unui autor de succes: emoție, seriozitate, natură de receptivă şi aleasă vibraţie la tot ce o înconjoară, spirit de observație, talent epic, ştiinţa curgerii versului, dar și pe cea a punerii în pagină, darul formelor, în plus, trăiri, sentimente, simțiri, toate plămădite din sinceritate, dezbărate de falsitate și de ipocrizie, cu atât mai apreciabile, cu cât lumea artiştilor şi a scriitorilor (uneori, cu ghilimele) abundă în tumefieri grosolane ale sentimentului de sine, în egolatrii demne de marile nume ale Renaşterii…

Nicoleta Tudor, în peisajul scriitoricesc, este specială și unică. Are propria amprentă. Pe care, cu fermitate, și-o imprimă în fiecare rând pe care-l scrie printre alte rânduri. Și, ca toate să fie în notă definitorie, fiica Nicoletei Tudor, Veronica Amuza, cu condei a cărei peniță e ascuțită și fermă, scrie și ea. Pamflet.

Acea specie jurnalistică, și nu doar, și pe cale de dispariție, căci publicațiile nu mai acordă spațiu pentru așa ceva, și destul de rar scris, pentru că pamfletul nu e pentru oricine care crede că, oricum, oricând, oriunde, poate să scrie ceva. O să prezint mai jos o mostră și din versurile Nicoletei, și din cele ale Veronicăi, fiica ei. Mai ales că, ele două au, adesea, dueluri poetice magnifice.

La eveniment au mai ținut capul de afiș, ca să zic așa, artistul Mihai Napu, care a încântat asistența cu melodii folk dătătoare de emoții, de fericire, de preaplin sufletesc, actrița Doina Ghițescu, scriitorul George Călin, scriitorul Cristian Moșneanu, părintele Dragoș Frâncu, Cătălin Dalvarea. Moderatoarea evenimentului a fost scriitoarea Liliana Liciu.

Lansarea volumului de poezie al Nicoletei Tudor face parte din cadrul ,,Lecției de poezie  a Răsăritului”, eveniment organizat de Societatea Culturală Apollon și Academia Internațională de Literatură și Artă, conduse de scriitorul George Călin. „Verdele luptă până la capăt” a apărut la Editura Ro.cart. Cum turneul de promovare va ajunge și în Basarabia, am ales de la Nicoleta Tudor poezia:

Fraților basarabeni

N-o să mă țină-n loc o vamă

Să vin spre voi să vă cuprind,

Să vă iubesc și, mai cu seamă,

În suflet tricolorul să-l aprind

Voi trece Prutul ca pe-un pârâiaș

Ce n-are cum să-mi stea în cale,

Să simt iubirea voastră și-n urmași

Și să mă pierd în România Mare

N-o să mă țină-n loc o vamă

Să simt cum românește ne iubiți,

Voi alerga mereu spre voi

Spre frații mei cei urgisiți

Vă voi purta în suflet ca pe mamă

Atâta dragoste trimit spre voi,

Vă voi purta în suflet ca pe tată

Și voi veni cu drag către Puhoi

Căci asta este dragostea de frate,

Să simți molecular cum te unești,

Eu asta am simțit cu prisosință

Când am călcat pământul la Hâncești

Voi trece Prutul ca pe-un pârâiaș

Spre-a mă afla în România Mare,

Căci sufletele noastre sunt aceleași

Nu se lovesc de falsele hotare

Nu se lovesc de slovele rusești

Ce n-au cum să vă frângă tricolorul

Ce îl aveți adânc în ADN

Și vă alină dragostea și dorul

N-o să mă țină-n loc o vamă

De-ar fi cât munții Apuseni,

Plângând voi alerga spre voi,

Spre frații mei basarabeni!

Și, cum ziceam mai sus, vă arăt și cum scrie Veronica Amuza, fiica Nicoletei Tudor:

Mama mea

Mama mea e poezie

Pentru cine n-o cunoaște,

Iar cine bine o știe

O iubește… ca pe moaște

O mai pierd din când în când

Dar nu-i bai, este senină,

Căci nu pleacă prea departe

Se urcă-n altă mașină

Și înnebunesc, ce-i drept

Când o zi de ea n-aud,

Telefonul ei deștept

Cică singur vrea pe mut

Iar când sună telefonul

În zori când eu nu am glas

Și-mi leșină corasonul

E că… mama n-are ceas.

Și mereu face ce face

Nu știu cum, că mă uimește,

Chiar si-atunci când mai și tace

Tot simt că mă cicălește.

 

Și când la vreo sindrofie

Stau cu ea de-înnebunesc

Și-ntreabă: „Îți place și ție”?

Nu am cum să n-o iubesc.

Nu plec fără ea-n concediu

Că m-aș relaxa prea tare

Doar de-al meu bagaj s-am grijă

Că ea, nicio treabă n-are.

Dacă nu își uită geanta,

Tot își uită portofelul,

Dar ea n-are nicio vină

Cică ăsta-i este felul

Când se scoală mama mea

Musai toată casa știe

Dacă nu sparge-un pahar,

Sigur sparge-o farfurie.

E-o dulceață când se miră

Singură de gafa sa,

O aud spunându-și sie

Nu se poate… „așa ceva”!!!

Ca o zână din povești

Uită c-aveam întâlnire,

Spuneți, cum să n-o iubești

Dac-așa îi stă în fire?

Poezie este toată

Cum vă spun, o scrie bine,

Chiar și-așa împrăștiată

E-o minune pentru mine.

Mama mea-i parte din mine

Și eu sunt parte din ea,

Deci, să ne-nțelegem bine,

De ea, doar eu mă pot lua! Veronica Amuza

Cu speranța că v-a prins bine momentul de poezie, și ca semn că vă iubesc – pe voi, cititorii ziarului Puterea, colea jos mă iscălesc…