Viața la țară, pe timp de șantier

Cum am zis în titlu, viaţa la ţară, pe timp de şantier. Sau, cum s-a călit oţelu’. Era să zic hotelu’. Gândul păcătosului, domn’le… La ospiciu, o mai fi cum o mai fi, dar, la mine, în curtea şi în casa de la ţară, e neeeeeeebuuuuuuuuunie.

Balamuc. Şi eu visez hoteluri. Vrabia mălai visează. Io sunt asta. Dar, să lăsăm hotelul, că nu văd decât în septembrie – sper – unul şi, să revin la belelele mele. Astea pe vreme de șantier.

Căldură mare! Da’ mare! Mare de tot! Frige aerul pe care îl respir, başca ficaţii în mine. Ei, şi e o zarvă şi-o lărmăraie şi-o viermuială, pe la mine… Doamne!… Meşterii fac betoane, sper, trainice, betoniera huruie, dârdâie, bubuie, freza chirăie, şfichiuie, mârâie… Sau or fi mârâind câinii? Cine mai ştie? Pe ăştia-i aud că latră ca la Apocalipsă, mai ales când văd şi aud roabele, cu care oamenii cară beton. E o hămăială, de-mi vine să cer azil în Congo.

Şi, de-ar fi doar atât, ar fi extraordinar de bine. Dar, găinile cotcodăcesc, raţele au concert, gâştele dau din clanţă, ceva de groază. Toate vor – de la mine, evident – câte ceva. Dar și pentru că așa le e neamul. Şi, pe drum, două babe sporovăiesc cu voce tare – a se citi urlă – de vreo două ore. Bietele lor nurori şi neamuri şi-au muşcat limbile până la sânge, de atâta pomenit.

Şi, ce să vezi, a fost, deunăzi, bâlci prin împrejurimi. Şi toţi puradeii, din tot satul, au cumpărat goarne de acolo. Goarne, pe naiba, vuvuzele altoite au cumpărat. Scot astea nişte sunete stridente şi agasante, de nu mai pot. Am nervii tăiței. Îmi vine să mă catapultez pe Marte. Că, acolo nu sunt goarne.

De manelărie, nu v-am spus. Dar, ştiţi că asta e, oricum, în floare. Doar să aibă gâlci hartiştii – da’ n-au! – să nu vuvuzelească în creierii mei. Şi cu telefonul nu ştiu să umblu cum trebuie, că după fiecare mesaj, mă sună destinatarii şi-mi zic de la obraz: şi acum traducerea, netul gâfâie ca un moş de o sută de ani, sunt transpirată şi înfierbântată – nu fierbinte, parol – pantalonii scurţi sunt lungi şi îi tot ridic până la… îi tot ridic, plus că mă şi strâng, mă strânge şi sutienul…

Ei, dar nici asta nu e tot, nici pe departe. Printre munţii de piatră, nisip şi pământ, am căzut cu tava cu cafea. Nu m-am opărit, dar, cum aveam cafea şi-n fund, mi-am schimbat toate hainele. Zici că sunt pe podiumul de prezentat moda, cu divele. Păi, da… Căci, nu am loc în chioşc, să stau cinci minute pe net, că sunt muncitorii, nici pe bancă, sub zarzăr, nu pot să stau, că arde soarele ca-n cazanele lu’ Scaroschi, nici pe vreo buturugă, prin grădină, că nu m-ajută firul. De la laptop.

Aşa că, mi-am aşezat partea dorsală pe cauciucurile de iarnă, întinse frumos sub un măr. Ale naibii, cum erau ele unul peste altul, aşa, s-au tot sucit şi răsucit, până am căzut cu cracii în sus, din cauza lor. Cu paharul cu suc peste mine. Şi, cum toate muştele şi viespile din lume au năvălit peste mine, normal, m-am dus, iar, să mă schimb.

Atunci am văzut că, aşezându-mă pe pat, înainte de datul de-a berbeleacul, am făcut totul negru, din cauza cauciucurilor ălora. Şi am zis să scot şi eu un sifon rece din ladă. Naiba să-l ia, s-a blocat drăcia aia de-l scoate şi, s-a deblocat doar când a curs pe dulap şi pe masă şi peste tot, lichidul ăla la care tânjeam şi eu, săraca…

Ei, şi bună tare cum sunt, am pus mâna pe un ardei usturat, apoi, pe la ochi şi pe faţă. Şi-am jelit, ca la priveghi, până adineauri, când am zis să vă povestesc cum e viaţa la ţară pe timp de şantier. Că nu mă vedeţi voi cum arăt, de parcă fac parte din neamul pieilor roşii, aşa arăt.

Pe lângă toate astea, m-a prins şi vrednicia. Fac suc de roşii, bag castraveţi la acrit, dovlecel, ardei şi vinete pe la congelator. Cred că mi-au mai scăpat unele belele de astea. Frumos, frumos, ce mai. Mişto. Eu v-am spus că la mine e balamucul. Frumos! Ei, şi e o căldură… Cafeaua mi-e rece, sucul cald… Ce bună ar fi o bălăceală în mare. În lac. În cadă. Măcar la duş.

Dar, cum, Doamne Sfinte, să te duci la duş acuma, cu atâţia oameni în curte? Viaţa la ţară, pe timp de şantier. Mai mult de atâta, ce să mai fie? Numai că, întotdeauna, dar întotdeauna, e loc de mai mult. Pe fondul ăsta, văd că intră în curte şi Pacostea. Pardon, duamna Pacoste, că am auzit-o cu urechile mele când se prezenta la telefon: bre, n-auzi, sunt duamna… cum o cheamă.

Ptiu, drace! Asta, Pacostea, mai lipsea… Cu ce-am greşit, Doamne? Şi la horoscop nu zicea că îmi vin oaspeţii. Şi nici Mercur n-ar fi, parcă, retrograd. Şi nici nu mi-a dat cineva alarmă ori avertizare de cod roşu. Pacostea – marte din post – era lipsă la apelul din balamuc! Pe la voi toate bune și frumoase?