Vin vremuri comice: coalițiile posibile și logica prăpastiei politice

Poate se va întâmpla. Nu e imposibil. Dar, într-o țară unde „unitatea în diversitate” e mai degrabă o frază ironică decât o realitate politică, ideea unei coaliții PSD-PNL-USR-UDMR sună mai degrabă ca scenariul unui viitor sitcom politic decât ca o soluție guvernamentală. Dacă istoria recentă ne-a învățat ceva, e că nici măcar coalițiile formate din două partide nu funcționează fără scântei. Punem aici patru partide cu ideologii, interese și baze electorale complet diferite. Iar rezultatul seamănă mai degrabă cu o grenadă politică activată. Cuiul zglobiu al grenadei stă în dinții noștri. Fraierii. Mereu dispuși ”să dăm cu dorobanțul de parchet”.

Matematica portofoliilor: „ești tu ministru, dar vreau și eu măcar secretar de stat”

Problemele încep, evident, de la împărțirea portofoliilor. PSD și PNL, ca partide mari, vor revendica ministerele-cheie, cum ar fi Finanțele, Transporturile sau Sănătatea. USR, cu orgoliul său reformist, nu va accepta mai puțin de Justiție și Digitalizare. UDMR, pragmatic cum îl știm, va dori să-și păstreze măcar portofoliile legate de Dezvoltare și Mediul Rural. Cine câștigă aici? Nimeni. Dar cine pierde? Cetățenii, firește, care asistă la lupte absurde pentru funcții, în timp ce problemele reale ale țării rămân nerezolvate.

Distribuirea posturilor în administrație va fi o altă corvoadă. Algoritmul politic, acest monstru birocratic invocat de fiecare coaliție, va deveni un pretext pentru blocaje și scandaluri interminabile. Dacă ai patru partide într-un minister, fiecare va încerca să-și numească propriii oameni în posturile-cheie, chiar dacă aceștia au competențe discutabile. E un scenariu în care chiar și cea mai banală decizie administrativă poate deveni prilej de criză.

„Distracție suveranistă”: o alternativă cinică, dar tentantă?

Dar dacă ar fi mai simplu să lăsăm scena politică pe mâna unei guvernări suveraniste? O combinație pestriță de naționaliști cu un discurs anti-european, lideri „carismatici” care sfidează orice normă de competență și măsuri economice care riscă să arunce țara în haos? Pe hârtie, pare o idee dezastruoasă. În practică, însă, poate fi exact ceea ce avem nevoie pentru un restart politic.

De ce? Pentru că un asemenea experiment ar permite electoratului să vadă, fără niciun filtru, limitele și incompetența unei astfel de guvernări. După șase luni de politici aberante, scandaluri externe și haos economic, sprijinul popular pentru populism ar scădea vertiginos. Și atunci, într-un moment de claritate colectivă, alegerile anticipate ar putea deveni inevitabile. Poate chiar salvatoare. Pentru prima dată în istoria postdecembristă, românii ar avea șansa să-și reseteze clasa politică, alegând nu între rău și mai rău, ci între o viziune concretă și haos.

Și atunci ce facem?

Coaliția PSD-PNL-USR-UDMR ar fi, fără îndoială, un exercițiu de echilibristică politică, dar cu șanse minime de succes. Fiecare partid are propria sa agendă, iar interesele comune sunt mult prea slabe pentru a ține o asemenea structură laolaltă. Guvernarea suveranistă, pe de altă parte, deși cinică, poate servi drept lecție dureroasă, dar necesară. Alegerea între cele două scenarii este, însă, una grea. România are nevoie de soluții pragmatice, dar e prizoniera propriei clase politice, incapabilă să livreze rezultate.

Întrebarea reală nu este dacă o astfel de coaliție poate funcționa. Răspunsul e clar: nu. Întrebarea este cât mai poate rezista electoratul acestui joc politic absurd, înainte să ceară o schimbare fundamentală. Și, mai ales, cine va avea curajul să inițieze această schimbare.

Uniune națională? Începînd de când?

Un guvern de uniune națională în România este o utopie pentru că lipsește ingredientul esențial: un consens național autentic. Deși sună frumos în teorie, realitatea noastră politică e prea fracturată și plină de conflicte personale și de grup pentru a permite ceva atât de ambițios.

De ce nu avem consens național?

Politicienii români, odată ajunși la putere, își ajustează prioritățile de la interesul public la interesul personal sau de partid. În loc să gândească pe termen lung și să colaboreze pentru binele comun, se lasă prinși într-un joc politic meschin de tipul „să nu mă facă ăsta pe mine”. Deciziile devin o competiție pentru supremație, iar orice gest de cooperare e văzut ca o slăbiciune.

Fripturiștii și tentațiile puterii

Un alt obstacol major este „epidemia” de fripturiști politici, acele personaje care au intrat în politică pentru beneficii personale. De la consilii de administrație și posturi călduțe pentru apropiați, până la șpăgi consistente mascate în contracte publice, tentațiile sunt enorme. Un guvern de uniune națională ar presupune să lași aceste privilegii deoparte, ceea ce este de neconceput pentru cei care își văd funcția ca pe o vacă de muls.

„Salvatorii națiunii” și egourile supradimensionate

În România, fiecare partid, fiecare lider și chiar fiecare activist se poziționează drept salvatorul națiunii. Problema e că acești „salvatori” sunt rareori dispuși să colaboreze cu ceilalți, pentru că asta ar însemna să împartă gloria (și micile bonusuri ale acesteia). Fiecare crede că are rețeta magică, iar ceilalți sunt dușmani de moarte. În loc să vedem o coaliție a competenței și a interesului național, avem un festival al orgoliilor și al sabotajelor reciproce.

„Modelul nordic” și diferențele fundamentale

Ne amintim, cu amuzament teribil, de vremurile în care Ion Iliescu vorbea despre ”modelul suedez” ca variantă posibilă și de dorit pentru România. Până să ajungă model, democrațiile nordului au pus temei pe excelență industrială în domenii de vârf. Pe soluții economice funcționale, pe capacitatea fenomenală a acestor popoare de a lua foarte în serios ceea ce trebuie să producă pentru a fi relevante într-un sistem economic din care fac parte și China, și Rusia, și India. Ba chiar, fără vreun mare merit, și România. Democrațiile nordului sunt remarcabile pentru că nu-și fură căciula. Altfel, acceptă orice calificative a propos de definițiile politice de sistem. Dacă vrei un topor bun, te duci la vikingi. Dacă vrei o mare șmekerie, te duci la români.

În țările nordice, politicienii colaborează pentru interesul național pentru că au un sistem politic matur, unde etica și responsabilitatea publică sunt principii fundamentale. În România, însă, aceste principii sunt înlocuite de clientelism, oportunism și o cultură politică care încurajează mai degrabă competiția pentru resurse decât colaborarea pentru binele comun.

Uniune națională? Un vis frumos și prea îndepărtat…

Un guvern de uniune națională ar necesita lideri capabili să pună interesul țării deasupra intereselor personale sau de partid. România, însă, nu are în acest moment o elită politică suficient de matură și responsabilă pentru a face acest salt. Atâta timp cât jocul politic este dominat de orgolii, fripturiști și o competiție toxică pentru resurse, ideea unui guvern de uniune națională rămâne o utopie, iar poporul va rămâne prins în ciclul frustrărilor și dezamăgirilor politice.

Să ne pregătim de spectacolul suprem al dezbinării naționale!

Pregătirea pentru vremuri de un comic absolut e, din păcate, mai mult o necesitate decât o alegere. Așa cum arată lucrurile acum, România ar putea intra într-o eră a absurdului politic cu un președinte precum Călin Georgescu. Un personaj care nu s-a decis încă dacă merge pe mâna unui Dumnezeu creștin sau pe linia (mult mai relaxatăși mai ispititoare) a unui guru indian, numit Osho, care provează – printre altele – și sexul liber… Imaginează-ți un lider național care jonglează cu teorii conspiraționiste, mesaje suveraniste găunoase și o lipsă totală de conectare la realitățile internaționale.

Un guvern suveranist minoritar cu un președinte înfeudat Rusiei ar fi cireașa de pe tortul instabilității. Lipsit de sprijin parlamentar solid, un astfel de executiv ar funcționa mai mult ca o trupă de teatru, incapabil să treacă legi importante sau să gestioneze crize reale. Singura activitate constantă ar fi probabil producerea de scandaluri, bâlbâieli legislative și măsuri populiste care ar exploda în fața tuturor. Poate ar mai trece câte-o lege, șpăguind la greu acea parte a PSD dispusă oricând la un mic șmen lucrativ. Dar cei care i-au votat vor înțelege destul de repede pe cine au votat, de fapt.

Coabitare? Să fim serrrrrrrrioși!

Nici varianta coabitării lui Kremlinuș cu un guvern de uniune națională format din patru partide antagonice nu ar fi mai puțin explozivă. Imensul scandal care s-ar naște din luptele pentru influență, împărțirea funcțiilor și ciocnirile ideologice ar transforma România într-un poligon politic de testare a nervilor publicului.

Vom râde curând, cu lacrimi amare

Ceea ce trebuie să fie clar este că ambele scenarii, fie suveranismul minoritar, fie coaliția de uniune națională, au un punct comun: criza politică iminentă. Diferența e doar de formă și de timing. Indiferent de alegerea pe care o face clasa politică, românii ar trebui să se pregătească pentru o perioadă în care umorul involuntar va deveni moneda curentă a politicii. Ce altceva să facem decât să râdem amar și să sperăm că din haos se va naște, într-un final, un minim de luciditate colectivă?