Vinerea Mare: O stare între lumi

Vinerea Mare este o zi în care lumea pare că stă suspendată, între moarte și viață, între suferință și mântuire. E o zi paradoxală, în care totul se contopește și nimic nu este clar definit. Iisus moare, dar nu dispare. Și noi, cei care privim, ne regăsim între două lumi: una care a cunoscut răul, durerea și moartea, și alta, care promite viață și înviere, dar rămâne doar o promisiune în acea zi sumbră.

Privind acest moment printr-o lentilă mai puțin convențională, am putea spune că Vinerea Mare este o stare suspendată a lumii. O stare de incertitudine, în care limitele dintre divin și uman se estompează, iar realitatea devine o fluctuație, între ceea ce știm și ceea ce nu putem înțelege. Poate că nu este întâmplător că știința, în mod paradoxal, poate ajuta la înțelegerea acestui moment, chiar dacă nu poate răspunde niciodată la întrebarile fundamentale ale credinței.

În lumea științifică, există o lege care spune că nu putem cunoaște simultan poziția și mișcarea unei particule. Asta înseamnă că nu putem ști cu precizie unde se află un electron și cum se mișcă în același timp. În același mod, în Vinerea Mare, nu putem ști exact cine este Iisus: este Mesia sau doar un om condamnat la moarte? Este Divinitatea pe cruce sau este doar un om zdrobit de suferință? În acel moment de tăcere profundă, realitatea Sa oscilează între două lumi, între Dumnezeirea Sa și umanitatea Sa, între viață și moarte. Poziția Sa exactă în planul cosmic rămâne incertă. Și aceasta este poate esența întregii experiențe: între viață și moarte, Iisus este și om și Dumnezeu, jertfă și biruitor, totul într-un singur act al realității.

Și dacă această stare de incertitudine ne bântuie în această zi, trebuie să înțelegem că poate că moartea în Vinerea Mare nu este deloc sfârșitul. În lumea naturală, particulele pot exista în mai multe stări simultan, până când cineva le „observă”. Acesta este un principiu care ne spune că o particulă poate fi în mai multe locuri în același timp, iar adevărata „măsurare” a stării sale se face doar atunci când o privim. La fel, moartea lui Iisus nu este un sfârșit, ci o stare suspendată între dimensiuni. Nu știm dacă moare sau dacă învie, până când realitatea nu se va clarifica în Duminica Învierii. Moartea Lui, asemenea unei particule care se află în mai multe stări simultan, nu se definește decât prin privirea noastră. Abia atunci când privim cu ochii credinței, înțelegem că moartea este doar o ușă deschisă către o realitate mai mare.

Acum, poate că este un alt principiu al naturii care ne ajută să înțelegem mai profund ce se întâmplă în această zi. Este vorba despre fenomenul prin care o particulă depășește o barieră de potențial, chiar dacă aceasta ar părea imposibil de trecut. Iisus, în moartea Sa, „trece” prin bariera imposibilului: moartea. O barieră ce părea definitivă, dar care, prin divinitatea Sa, nu a putut să-L oprească. Învierea Sa este un „efect al divinității” – o imposibilitate care devine realitate. Așa cum o particulă poate traversa un zid impenetrabil, Iisus depășește moartea și ajunge la viață, dincolo de orice logică umană.

Și, poate cel mai important, în Vinerea Mare, Iisus nu doar că suferă pentru sine. El se face parte dintr-o legătură invizibilă și universală, un fel de conexiune între întreaga omenire și divinitate. În acest moment, Iisus devine parte integrantă dintr-o experiență colectivă, o suferință universală. Când El suferă, întreaga umanitate suferă cu El, iar în învierea Sa, toți pot învia. Nu este o suferință privată, nu este o experiență individuală, ci una universală, în care toți suntem implicați. Moartea Lui este moartea noastră, iar Învierea Lui este o promisiune pentru întreaga omenire. În acest fel, Vinerea Mare devine un moment de comuniune între divinitate și om, între moarte și viață.

Privind acest moment din perspectiva observatorului, în Vinerea Mare, fiecare dintre noi își creează propria realitate. Unii văd un om condamnat, alții văd un mesager al divinității. Adevărul nu este unul singur, ci mai degrabă o interpretare a realității, influențată de conștiința fiecăruia. Așa cum în natura însăși actul de a observa poate modifica realitatea, în Vinerea Mare, privirea noastră asupra evenimentelor „definește” acea realitate în sensul în care o înțelegem. Dacă o vedem doar ca pe o tragedie, rămâne o tragedie. Dacă o vedem ca pe o fereastră spre mântuire, atunci poate că avem cheia unei înțelegeri mai adânci.

Vinerea Mare este, prin urmare, o stare suspendată între lumi. O zi de incertitudine și revelație, în care moartea nu este finalul, ci doar o trecere. Iisus rămâne atât om cât și divin, atât mort cât și viu, atât jertfă cât și biruitor. În acea zi, realitatea este fluidă și schimbătoare, iar noi, cei care trăim această experiență, suntem parte dintr-un univers de suferință și mântuire. Totul oscilează, totul se transformă, și totul rămâne viu.