Violul în masă care zguduie opinia publică: de ce apelează acuzatul la subterfugiul medical?

Cazul șocant din Franța, în care Dominique Pélicot, un bărbat de 71 de ani, este judecat pentru viol în masă asupra propriei soții, a luat o turnură interesantă în momentul în care avocatul său a anunțat că inculpatul a fost internat în spital, suferind de dureri abdominale. O coincidență ciudată, dacă ne gândim la cât de frecvent se întâmplă ca cei acuzați de fapte grave să dezvolte brusc afecțiuni medicale exact când trebuie să înfrunte justiția. Nu putem să nu ne întrebăm: oare și la ei se îmbolnăvesc acuzații imediat ce află că vor face față detenției?

S-a îmbolnăvit la timp sau din timp?

Fără a contesta gravitatea acuzațiilor sau legitimitatea unui diagnostic medical, acest tip de evoluție în cadrul proceselor penale pare să devină un fel de „strategie” involuntară pentru cei acuzați. Boala care lovește la momentul potrivit nu este o noutate. În cazul lui Dominique Pélicot, a cărui apărare a declarat că durerile abdominale au început exact înainte de audierea crucială, ne amintim de alte figuri celebre care s-au „îmbolnăvit” oportun.

Într-o altă poveste bine cunoscută, Al Capone, marele mafiot american, a folosit sifilisul cerebral ca pe un scut, un fel de „mijloc de scăpare” în fața justiției. Pe atunci, la fel ca și acum, când acuzațiile sunt copleșitoare și pedepsele iminente, corpul inculpatului, parcă brusc conștient de gravitatea situației, cedează misterios.

Boala selectivă a justiției

Este fascinant cum, în mod paradoxal, cei acuzați de fapte odioase – de la viol la corupție – par să fie foarte vulnerabili din punct de vedere medical exact când trebuie să răspundă pentru faptele lor. Coincidență? Sau este, poate, o dovadă a presiunii psihologice extreme la care sunt supuși? Și mai important, este corect ca aceste condiții de sănătate să modifice cursul justiției?

În cazul Pélicot, acuzat de fapte greu de imaginat, inclusiv recrutarea de străini pentru a-i viola soția drogată în repetate rânduri, există toate motivele pentru ca procesul să fie unul de importanță majoră. Peste 50 de bărbați sunt implicați, o comunitate întreagă este revoltată, iar victima este, aparent, prizonieră într-o stare de șoc psihologic și de amnezie cauzată de ani de abuzuri.

Cu toate acestea, nu putem să nu observăm cum tribunalul este pus într-o situație delicată: să continue procesul fără prezența principalului acuzat, subminând astfel dreptul la apărare și integritatea procesului, sau să amâne totul până când sănătatea lui se va „îmbunătăți”. Și, să fim sinceri, cine poate garanta când se va simți el mai bine?

Strategia amânării – o armă eficientă

Îmbolnăvirea subită a unui inculpat poate să nu fie întotdeauna o strategie conștientă, dar consecințele sunt deseori aceleași. Amânarea procesului înseamnă nu doar întârzieri juridice, ci și o diluare a justiției. Pe măsură ce timpul trece, martorii își pierd memoria, probele devin mai greu de obținut, iar publicul, oricât de șocat ar fi inițial, începe să își piardă interesul.

Dominique Pélicot, ca multe alte figuri ale unor cazuri similare, beneficiază acum de o pauză temporară. Justiția, însă, nu ar trebui să fie un joc de „așteaptă și vezi”, iar tribunalul are obligația de a asigura că astfel de amânări nu devin arme în mâinile celor acuzați. Până la urmă, orice proces judiciar este despre aflarea adevărului și aplicarea justiției, nu despre cât de mult poți trage de timp.

Cine plătește prețul acestor „pauze medicale”?

Când un inculpat se „îmbolnăvește”, prețul nu este plătit doar de sistemul juridic care trebuie să găsească soluții pentru a continua procesul, ci și de victime. Fosta soție a lui Pélicot, o femeie de 71 de ani, trăiește cu traume și pierderi de memorie cauzate de ani de abuzuri, iar în fața acestei noi amânări, trauma ei doar se prelungește. La fel, societatea rămâne cu un sentiment de injustiție, văzând cum cei acuzați de cele mai grave fapte își pot permite să amâne inevitabilul cu o vizită la spital.

Dacă luăm în calcul faptul că Dominique Pélicot este descris ca un manipulator fără empatie, așa cum reiese din rapoartele psihologice, nu putem să nu ne întrebăm cât din această „boală” este reală și cât este calculată. Manipulatorii, prin definiție, știu cum să își controleze mediul și să își ajusteze comportamentul pentru a obține rezultatele dorite. Să fie sănătatea precară a lui Pélicot doar o altă mișcare într-o partidă de șah juridic?

Nevoia de reformă – să înceteze îmbolnăvirile subite!

Aceste „pauze medicale” ridică o întrebare importantă: nu cumva este momentul ca sistemele de justiție din întreaga lume să devină mai stricte în gestionarea situațiilor medicale ale acuzaților? Ar trebui să existe protocoale mai riguroase pentru a preveni ca afecțiunile medicale să fie folosite pentru amânarea proceselor?

Un mecanism care să prevadă expertize medicale independente sau chiar desfășurarea proceselor în absența acuzaților grav bolnavi (în condițiile în care prezența lor nu este absolut necesară) ar putea contribui la fluidizarea justiției. Altfel, ne putem aștepta să vedem tot mai multe cazuri în care inculpații se „îmbolnăvesc” exact la timp pentru a evita confruntarea cu consecințele faptelor lor.

Fuga de justiție prin boală?

În cazul Pélicot, și al multor altor figuri similare, întrebarea rămâne: este boala lor o realitate inevitabilă sau o manevră de evitare a justiției? Oricare ar fi răspunsul, rămâne clar că acest fenomen nu poate fi ignorat. Într-o lume unde dreptatea trebuie să fie imparțială și eficientă, astfel de „pauze medicale” ridică semne de întrebare. Justiția nu ar trebui să fie un concurs de rezistență, iar victimele merită o soluție, nu o amânare continuă.