Vis de copil al vremurilor noastre

Eu cred – din experienţa mea, a altora, din citite, văzute, aflate auzite – că, pe la 13, 14 ani, copiii visează mult. Că lumea e a lor, că vor ajunge pe lună, că sunt feţi frumoşi ori zâne bune, că viaţa îi aşteaptă cu un imens covor roşu, la intrare, că tot ce zboară, se şi mănâncă… Desigur, câte şi mai câte.

Visuri care se înfăptuiesc repede, visuri care se realizează târziu, visuri care nu se împlinesc niciodată. Legea nescrisă a vieţii… Dar, e firesc, absolut firesc, să viseze copiii. Omul, că e copil sau adolescent, matur, vârstnic, matusalemic, trebuie să aibă visuri.

Speranţe. Idealuri. Năzuinţe. De orice fel ar fi ele, toate. Ca să meargă înainte. Ca să trăiască. Şi ca să nu cadă. Mereu, mereu, te agăţi de ceva. Te prinzi de ceva. Visezi. Speri. Crezi. Rău e când cineva, mai ales un copil de 13, 14 ani, nu ştie să viseze. Nu are niciun vis. N-a visat niciodată. Nimic! Nu s-a gândit niciodată la ce vrea, de exemplu, să se facă, în curând, când o să fie mare. Nu l-a-ntrebat nimeni dintre apropiaţi aşa ceva.

Nu l-a descusut nimeni despre cine, ce şi cum ar vrea să fie el, de acum încolo. Pe ce drum ar vrea sau ar putea să meargă. Unde ar tinde să ajungă. Ce-i place lui. Şi, în general, cam ce-ar vrea să facă mâine cu viaţa lui, mai ales din punct de vedere profesional. Întrebarea mea – la ce liceu vrei să te duci, în vară, după examen? – l-a uluit total.

L-a blocat maximum. „Nu ştiu, a răspuns, într-un final, nu m-am gândit. Şi nici nu m-a întrebat nimeni. Dau examen, dacă iau, bine, văd eu ce fac şi unde mă duc. Dacă nu, asta e. Mă duc în Spania sau Italia să fac ceva, că acolo merge! Ce-or face toţi copiii, fac şi eu. Aşa mi-au zis şi mama şi tata.”

Am priceput. Trage cu arcul la întâmplare. Nu are nicio ţintă. Nicio dorinţă. Niciun vis. Iar părinţii, să fiu iertată, mie nu-mi par a manifesta vreo grijă, vreo aplecare pentru copil şi viitorul lui, vreo apăsare. Nu-şi îndrumă fiul către nimic. Nu-l ghidează. Nu-l sprijină. Nu-l impulsionează. Nu-i arată nicio cale. Nu-i întind nicio mână.

Şi, nici dinspre şcoală nu se vădeşte a se iţi vreo preocupare, în acest sens. Dar, desigur, vina mai mare e, după mine, a părinţilor. Totuşi, ca proasta, insist: dar cam ce-ai vrea să te faci? Ce meserie ţi-ar plăcea să practici? Notele de la şcoală te ajută? Copilul nu ştie nimic. Despre nimic. Despre nicio meserie. Despre nicio profesie. Despre niciun vis. Şi nu se vede făcând ceva, anume, acum şi mai încolo.

„Nu ştiu, ce-o face toată lumea, fac şi eu. Ce, pot să ies afară din lume?”. Recunosc în vorbele lui exprimarea părinţilor, a oamenilor de la ţară, care nu aşteaptă nimic, nu cred în nimic, nu speră nimic, nu visează nimic. Da, copilul ăsta în prag de adolescenţă este copia fidelă a celor de lângă el. N-are niciun vis. N-are niciun ţel. N-are niciun gând. E atât de sărac… De sărăcit… Recunosc, n-am prea văzut oameni care să nu viseze la nimic. La nimic…

Şi, constatarea că un copil nu are niciun vis, nici nu ştiu dacă mai mult mă mâhneşte sau mai mult mă înfurie. Mie mi se pare îngrozitor. Nu-ţi trăieşti visul, nu visezi să trăieşti… Cum ar veni, să visezi că n-ai niciun vis.

P.S. Acum câteva minute, copilul fără visuri despre care am făcut vorbire, se ducea la magazinul din apropiere de casa mea. Mă vede prin curte şi mă strigă. Apoi, îmi spune: „m-am interesat de nişte meserii pe aici, pe la nişte băieţi mai mari. Am aflat că băieţii se fac şoferi de TIR şi fetele croitorese ori coafeze. Ele sunt mai avantajate, că sunt fete. Dacă sunt băiat, asta e, vreau să mă fac şofer de TIR. Mi se pare frumos. Nu tragi de lopată, nu faci betoane, nu stai în frig… Acum, uitaţi, visez să fiu şofer de TIR”.

Mda… Vis de copil al vremurilor noastre…