Zestrea mătuşii Tanţi

Îmi vine să urlu! Da’ rău! Ştiţi cum urlă, când e noaptea-n cruce, lupii-n codru, de anunţă haita că treb’e întrunit consiliul de administraţie? Deh, ca să vadă şi ei, lupii, cum fac cu prada, unde o caută, pe unde atacă… Păi, urlă groaznic. Cumplit. Cu foc. De te bagă în răcori, dacă te pune lucifer şi te nimereşti prin preajmă. Uite, aşa, taman aşa îmi vine şi mie să urlu.

De ce? Păi, ete, d-aia! De dimineaţă mă sună mama: „să te duci, zice, s-o ajuţi pe Tanţa azi, că vrea să vină la ţară. Cu bagajele s-o ajuţi. Acuma, o avea şi ea vreo sacoşă, două, acolo, dar ştii că e bătrână şi n-o ajută picioarele. Aici, când ajunge, o aşteaptă sor-sa sau frate-său la gară”.

Tanţa e o rudă mai îndepărtată, pe la al noulea neam, aşa, are vreo 85 de ani şi se mişcă mai bine ca mine, să nu zic chiar ca un titirez. Îi spun mamei că nu mă duc. Am treabă. În plus, o luăm cu maşina, peste câteva zile, când ne ducem şi noi, la ţară. Că doar nu arde.

Mama insistă. Nu şi nu, du-te, n-o lăsa singură. De gura ei, tai oraşul pieptiş, curmeziş, în dungă şi, ce să fac, mă duc la Tanţa. Urc opt etaje – noroc că liftul e cu obraz şi funcţionează – şi ajung la tuşica. Ea, cu nişte mormane în mijlocul casei. Plase, sacoşe, o traistă, un sac, un balot, un bidon din plastic albastru, de vreo trei găleţi.

Eu rămân popândău. Zic să fiu gentile şi-i fac oferta: hai, mai aşteaptă două, trei zile şi mergem cu astea toate cu maşina. E mai uşor şi mai convenabil. Tanţa, nici să n-audă. Zici că dau turcii… asta… teroriştii, că trebuie să ne-adaptăm, chiar în următoarele minute şi vrea să elibereze perimetrul.

„Acu’ mă duc. Că a zis Busu’ că şade ploaia şi mă duc să pun arpagicul!” Acuma, cine sunt eu s-o contrazic şi s-o conving? Da’ întreb, curioasă, ca omul: „Ce naiba e-n toate astea?” „Păi, în balotu’ ăsta e plapuma. O iau cu mine, să n-o roadă moliile aici!” „Păi, ce, ai molii?” „N-am, da’ poate vin. Mai bine să fiu prevăzătoare”.

„Bun, şi-n butoiul ăsta ce e? Doar nu-l iei şi pe el la ţară?” Pusesem mâna pe el şi văzusem că e cam plin. „Varză e. O iau şi p-asta la ţară”. „N-o mai lua. Că-ţi dă mama varză”. „Nu zău? Varza mea să se strice şi eu s-o mănânc p-a mă-tii!” Varza, adică… „Şi-n sacul ăsta ce mai e?” „Am luat bibelourile să le pun acolo, în casa mare”. Asta, mă gândesc, s-a ţicnit. „Bibelourile? întreb prostită. Ce naiba faci cu ele acolo?” „Întâi că, e musai să le iau. Dacă îmi sparg hoţii casa şi le fură şi pe ele? Apoi, că vine aia, Nela, în vizită şi ştii că-i râzătoare. Vrei să vadă că n-am niciun bibelou?”

În timp ce pe mine începe să mă doară – al naibii de tare – mintea, mătuşa Tanţi continuă, imperturbabilă: „Am pus aici şi vânătorul, şi pescarul, şi balerinele, şi bătăuşii, şi dansatoarea… Am luat şi toţi peştii de sticlă, ca să moară Nela de necaz!” Întreb stropşită, da’ mai mult ca să mă aflu în treabă: „Păi, câţi peşti ai?” „Patru. Se-nverzeşte Nela de oftică!”

Da, dar eu m-am înroşit. De furie. Şi de neputinţă. Şi m-am şi albăstrit. De veninul care mi se strecoară sub limbă. Şi, în curând, de sufocare, mă învineţesc, spre negru, aşa. „Şi-n traista aia ce mama mă-sii mai e?” „Oala cu ciorbă. Am făcut mai multă şi-o iau cu mine, să nu se strice” Beton! Minunat! Perfect! Visul vieţii mele să mă plimb cu ciorba prin urbe.

„Şi-n partea aialaltă?” „Acolo am nişte iarbă pentru porcii lu’ sor-mea. Am tăiat-o din parcul ăla nou. Să nu mă duc cu mâna goală. Că la iarnă îmi dă şi mie un picior”. Din porc, adică.

Trag aer – aşa îmbâcsit cum e, în apartamentul Tanţei noastre – şi-mi zic: cu Dumnezeu înainte spre gară! Că timp de prea multe taclale, nu e. Că scapă asta trenul. Şi mai e altul peste nu ştiu câte ore. Iar eu, pe cuvânt, am şi alte două milioane de treburi. Pun balotul pe umăr – numai de nu ne-ar opri poliţia, să creadă că avem vreun mort de contrabandă aici – sacoşele şi traistele şi plasele pe mână şi pe umăr, mă înham şi la butoiul cu varză – bidon, fată, mi-a spus Tanţa, ce, ăsta e butoi? – şi hai la liftul ăla, să ne pornim spre gară.

Mătuşa îşi pune fulgarinul de ploaie peste căciula rusească şi mai arducă şi ea nişte bagaje pe şale. Fir-ar! Liftul, nema. Ca să nu zic ciuciu. A rămas între etaje. Blocat. Nu merge nici cu slujbe. Zic în sinea mea ceva de toţi sfinţii, Dumnezeii, belzebuţii, asociaţii şi acoliţii ăstora şi hai cu toată stâna pe scări.

După trei etaje, coc deja un plan diabolic: balotul cu plapuma îl pun pe balustrada scării şi-i fac vânt, bidonul cu varză îl proptesc în buza treptelor şi-i fac brânci până jos – sau până unde o avea cădere, sacoşa cu iarbă verde, de acasă… asta… din parc, o arunc pe fereastră, că n-o ia nici dracu’, oala cu ciorbă i-o pun lu’ Tanţi în cap, peştii de sticlă şi vânătorul şi balerina i le bag în partea dorsală şi… Lasă… Răbdare şi tutun. Mai avem un pic.

E drept că suntem doar pe scară, dar e bine că ne-am pornit… În faţa blocului, îmi ieşise sufletul. Şi nu numai. Ieşiseră şi ochii din cap, şi bluza din pantaloni, şi aproape tot din sutien şi, pe trei sferturi, tocul din ghete.

Aspic, câinele maidanez al blocului, mă salută urcându-mi-se pe picioare şi pe coapse. Mă face ca pe el, adică jegoasă, şi sfâşie cu ghearele şi bunătate de ciorap, abia cumpărat de soţul din dotare. „Ieşi, javră!” mă hazardez la el. La maidanez. Nu la soţ. Şi Tanţa mă opreşte: „lasă-l, e şi el un animal”. Pe cuvânt că nu m-am gândit că e ministru din guvernul lu’ Ciucă. Ciucă-al nostru…

Zic, pentru deplină siguranţă – şi a mea, că poate mă vede cineva aşa (or’şcâtuşi, mă mai cunoaşte şi pe mine câte unul în oraşul ăsta), dar şi a cetăţenilor, că varza miroase, ciorba se hâltâcâie, plapuma, la o simplă mişcare, buşeşte şi trânteşte vreo cinci persoane, peştii mugesc în sac, fără apă – să luăm un taxi. Dar Tanţi nu vrea. Că nu urcă în taxi. „N-ai văzut, zice, câte se întâmplă în taxi? Ce, vrei să găsim pe unul să ne facă jumări?”

Acuma, jumări cu varză şi cu ciorbă şi cu peştic de sticlă, de ce să zic, merg… În sfârşit. N-o mai lungesc. O urc – cu chiu, cu vai, cu aoleu, cu sprijin infinit din partea unor domni – în tren pe-a noastră, acompaniată de urlete drăceşti din rărunchii mei şi mă îndrept spre ieşirea din gară.

Într-o fereastră de la ceea ce fusese odată sală de aşteptare, mă văd în toată splendoarea mea. Părul mi s-a desfăcut din clamă, adică asta, clama, a făcut pas cu pas spre cine ştie unde şi eu, cu părul vâlvoi, arăt de zici că am ieşit de la ospiciu, de la palton un nasture, (şi zău că e cam unicat, aşa), oropsit de alipeala cu pescarul şi dansatoarea, s-a dus unde se duc cocorii, am ciorapii sfâşiaţi pe deasupra ghetelor, sunt murdară de noroi, put a varză, de geantă, în prima clipă, nu ştiu, în ghete simt cum colcăie peştii şi, nici nu ştiu dacă înoată în apă de ploaie sau în zeamă de varză. În rest, toate bune şi frumoase, de ce să zic… Nici n-are rost să privesc situaţia cu atenţie şi îngrijoare…

O sun pe mama şi-i spun, fără altă introducere, căci are şi cheful meu un liman: „Fraierii ăia de-o aşteaptă pe toanta asta de Tanţa la gară să vină cu o remorcă. Şi c-o căruţă. Şi c-o roabă. Că tuşa Tanţi a lu’ peşte vine cu toată zestrea după ea”. Am zis să vă spun şi vouă de ce-mi vine să urlu, ca lupii din haită. Şi gata, că mă duc să mă dezvărzesc, nu dezverzesc, şi să mă despeştesc şi desciorbăresc.