Tradiții și obiceiuri românești în Postul Paștelui. Strigarea peste sat sau cum „se primește cu Joimărița”

Postul Paștelui este cel mai lung de peste an, timp în care tradițiile și obiceiurile au menirea de a ne ajuta în curățirea noastră „sufletească și trupească” și de a ne pregăti pentru una dintre cele mai importante sărbători, Învierea Domnului. 

Chiar dacă tradițiile și obiceiurile respectă „un model general”, putem spune că ele se diferențiază prin detalii în funcție de zonă. În afară de vopsitul ouălor și luatul ramurilor de salcie sfințite de la biserică acasă, femeile mai degrabă pregătesc cămășile cu care vor juca la hora de Paște, practică rituri de aflare a viitorului sau iau parte la obiceiurile de pomenire a celor care nu mai sunt printre noi. Bărbaților, în schimb, le rămân obiceiurile de purificare sau de ocupație, fie că vorbim despre strigarea peste sat, aprinderea focului sau pornirea plugului. 

„Sunt şi în zilele noastre oameni care se pregătesc pentru Paşte la fel ca părinţii şi bunicii lor, dar sunt şi alţii care s-au despărţit de această tradiţie, fie din necunoaştere, fie prin alegere, pentru că societatea prezentului oferă alternative de sărbătorire, care par mai „spectaculoase” sau mai „distractive”, dar, în fond, uniformizează practicile festive şi le golesc de sens, stingând flacăra umanităţii noastre”, a povestit, într-un interviu pentru Puterea.ro, dr. Ioana-Ruxandra Fruntelată, conferenţiar la Universitatea din București şi etnolog la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din cadrul Academiei Române.

Postirea nu a fost la fel dintotdeauna, ne explică etnologul, în timp ce cuvântul „Paște” are o semnificație aparte. 

08:57, 26.10.2024 • SOCIAL

Sărbătoarea sfinților Dimitrie: tradiții, semnificații și obiceiuri de toamnă pentru românii din toate colțurile țării

De unde vine cuvântul Paște? Ce semnificație are?

Cuvântul „Paşte” provine din verbul ebraic pesach = „a trece”, transmis prin intermediul unei forme bizantino-latine, Paschae. La origine (cu toate că nu există niciodată o certitudine absolută în privinţa etimologiilor, ţinând cont de evoluţia limbilor naturale pe parcursul timpului), verbul ar fi însemnat „a trece pe deasupra”, „a omite”, „a sări peste”, referindu-se la episodul biblic în care evreii, robi la egipteni, sunt învăţaţi de Dumnezeu să-şi facă semn pe case cu sângele mielului sau iedului sacrificat ritual, pentru a fi, astfel, recunoscuţi şi a scăpa de mânia divină:

„În noaptea aceea voi trece peste pământul Egiptului şi voi lovi pe tot întâiul născut în pământul Egiptului, al oamenilor şi al dobitoacelor, şi voi face judecată asupra tuturor dumnezeilor în pământul Egiptului, căci Eu sunt Domnul” (Exodul/ Ieşirea, XII:12).

La evrei, sărbătoarea Paştelui este o sărbătoare ce reîntăreşte legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său, amintind de eliberarea din robia egipteană.

După cum ştim, Iisus Hristos intră în Ierusalim la o dată apropiată de Paştele evreiesc, când mulţimi mari se adunaseră în oraş, în aşteptarea marii sărbători. Cina cea de Taină este o cină pascală, înainte de Patimi, în timpul căreia Fiul Domnului instituie Taina Euharistiei, anunţându-Şi jertfa. La Paşte, creştinii celebrează Învierea Mântuitorului.

Există și alte denumiri cunoscute?

La evrei, Paştelui i se mai spune şi „sărbătoarea azimilor”, pentru că, pe durata ei (14-21 Nissan, prima lună de primăvară în calendarul iudaic), exista interdicţia de a mânca aluat dospit şi se preparau doar pâini nedospite – „azimi” sau „azime”.

În româneşte, sunt acceptaţi, ca nume al sărbătorii pascale, atât termenul „Paşte”, cât şi „Paşti”, primul fiind folosit ca un singular şi cel de-al doilea, ca un plural.

La ce face referire Postul Paștelui, având în vedere că durează 40 de zile? A fost așa dintotdeauna?

De fapt, Postul Paştelui sau Postul Mare, cum i se mai spune la noi, durează şapte săptămâni (48 de zile), evocând însă, într-adevăr, perioada de 40 de zile în care Iisus Hristos, aflat în pustiu, se abţine cu totul de la mâncare şi rezistă ispitei diavolului (Luca IV: 1-2). Nu s-a postit aşa dintotdeauna: în primele secole creştine, credincioşii posteau fie câteva zile, fie chiar opt săptămâni înainte de Paşte, după tradiţii locale. Postul Paştelui de şapte săptămâni, la creştinii ortodocşi, a fost adoptat prin hotărârea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 381. 

Ce obiceiuri se păstrează în Postul Paștelui? 

Unele dintre cele mai importante obiceiuri ale acestei perioade au legătură cu purificarea: prin „strigarea” în public a defectelor unor membri ai comunităţii rurale tradiţionale (Strigarea peste sat, în duminica Lăsatului de Sec pentru Postul Mare) sau prin curăţirea cu foc, fum ori apă a spaţiului locuit, a ţarinei, a gospodăriei, a vaselor folosite la pregătirea mâncării, a ţesăturilor.

De asemenea, în Postul Paştelui se respectă cu multă grijă obiceiurile de pomenire a celor dispăruţi: la Moşii de iarnă, la Mucenici (zi care ţine, de fapt, de un calendar diferit de acela pascal, dar, fiind pe 9 martie, de cele mai multe ori, „cade” în post), în fiecare dintre primele şase sâmbete ale perioadei (când „se poartă sâmbetele” sau „capetele” morţilor din familie, ducându-se la biserică prescuri sau colaci şi colivă), în Joia Mare (joia din săptămâna anterioară Paştelui), când, în unele zone, familiile merg „la morminte” să împartă alimente pentru sufletele celor dragi şi se ţine un foc aprins toată noaptea, pentru că, după credinţele populare atestate în cărţile de etnografie, morţii revin la Paşte acasă şi rămân până la Rusalii, când se întorc înapoi, în „lumea de dincolo”.

Totodată, în Postul Paştelui se practică şi obiceiuri ce ţin de calendare agrare, pastorale ori alte calendare ocupaţionale, pe care le-am putea încadra la obiceiuri de asigurare a fertilităţii şi prosperităţii, necesare la trecerea dinspre iarnă spre vară: „pornirea plugului” sau Tânjaua în prima parte a lunii martie, aşezarea ramurilor verzi la porţi de Sf. Gheorghe ş.a. 

Ce fel de tradiții există în funcție de regiunile țării în Postul Paștelui, dar și în funcție de zilele importante din această perioadă (Florii, Săptămâna Mare)? 

În general, tradiţiile din Postul Paştelui respectă un model general şi variază, zonal şi chiar local, numai în ceea ce priveşte detaliile. Această „unitate în varietate” este specifică, de altfel, pentru toate culturile tradiţionale moştenite, caracterizate de religiozitate populară şi de integrare a vieţii omului în ritmurile naturale.

Am putea semnala, ca tradiţii zonale deosebite păstrate în Postul Paştelui în sudul ţării, Lăzărelul sau Lăzăriţa, în sâmbăta lui Lazăr, înainte de Duminica Floriilor – un rit practicat de un grup de fete care merg la fiecare casă, dansează şi cântă un cântec despre „moartea lui Lazăr” (nu cel biblic, ci un altul, protagonistul unui sacrificiu regenerator) – şi Joimărica/ Joimăriţa, amintind de Moş Ajun, prin ceata de copii (băieţi) care umblă din casă în casă, rostind formula „Primiţi cu Joimărica?” şi căpătând, de la gospodine, ouă albe.

În ceea ce priveşte „repartizarea” tradiţiilor în funcţie de zilele importante ale perioadei, acestea sunt foarte specializate. Dăm doar câteva exemple: culegerea „omanului”/ „omagului” sau „popilnicului” în Sâmbăta lui Sântoader (prima din post), pentru ca fetelor, spălându-se pe cap cu apă în care au pus planta, să le crească părul des şi frumos precum „coadele iepelor”, numărarea ouălor păstrate pentru Paşte în ziua „Miezului Păresimilor” (miercurea din a patra săptămână de post), pentru ca femeile să aibă noroc la păsări, aducerea ramurilor de salcie sfinţite la biserică acasă în Duminica Floriilor şi aşezarea lor în jurul trunchiurilor pomilor fructiferi, pentru rod bogat sau afumarea vitelor din grajd cu „mâţişori” de salcie, în acelaşi scop etc.

Există tradiții pe care le practică doar femeile sau doar bărbații?

În privinţa riturilor de pomenire a morţilor, oficiante rituale în Postul Paştelui sunt mai ales femeile şi tot ele practică rituri divinatorii (de aflare a viitorului) sau acte de magie domestică (pentru frumuseţe, dragoste, fertilitate). De asemenea, o ocupaţie feminină foarte importantă în Postul Mare este urzirea, ţeserea şi ornamentarea cămăşilor cu care vor juca în hora de Paşte. Bărbaţii/ băieţii se implică în riturile de purificare (strigarea peste sat, aprinderea focurilor), dar şi în cele ocupaţionale (pornirea plugului) sau augurale, de vestire a marii sărbători pascale (Joimărica).

Este o diferență între mediul rural și cel urban?

În oraşe se păstrează mai ales tradiţiile care implică relaţia cu Biserica şi au o componentă socială. Firesc, acelea care se raportează la integrarea cosmică a omului tradiţional s-au pierdut, din cauză că oraşul, prin definiţie, este artificial, construit, separat de natură. O excepţie interesantă este Mărţişorul, care, deşi nu face parte din calendarul pascal, este inclus, adesea, în perioada Postului Mare şi este foarte popular atât în mediul rural, cât şi în cel urban, fiind o tradiţie „patrimonializată”, adică asumată ca element de identitate locală/ zonală/ naţională şi la nivel oficial şi la nivel comunitar. 

Am preluat obiceiuri/tradiții de la alte popoare sau le avem pe ale noastre? 

Tradiţiile împrumutate, cum ar fi aceea a iepuraşului de Paşte care aduce ouă de ciocolată, fac parte din cultura globală a prezentului. În acelaşi timp, spaţiul românesc este integrat în tradiţia religioasă creştin-ortodoxă a Europei răsăritene, multe din obiceiurile din ciclul festiv pascal (cum ar fi colorarea ouălor, pomenirea strămoşilor, procesiunile cu ramura verde ş.a.) existând şi la alte popoare din această regiune.

Ceea ce trebuie să reţinem, însă, este extraordinara diversitate a variantelor unor obiceiuri şi tradiţii care, în esenţa lor, au aceeaşi structură. Aceste variante locale, explicate de împletirea particulară a unor elemente naturale, geografice, istorice şi social-politice în „firul” tradiţiei moştenite constituie o bogăţie inestimabilă, tocmai pentru că este intangibilă şi nu se poate perpetua decât prin trăire repetată, an de an, de fiecare dată la fel şi de fiecare dată altfel, a marii aşteptări şi bucurii a Sărbătorii Învierii Domnului. 

Cum mai vopsesc gospodinele ouăle, în prezent?

Putem cita, spre exemplu, cuvintele unei femei-meştere, Mărioara Banu, care ne-a povestit, în anul 2015, cum se vopsesc ouăle la Vintileasca, judeţul Vrancea:

„S-a-ncondeiat mereu, (…) eu mult făceam <<în broci>>, era o buruiană (…), ieșea roșu mai închisișor așa; da’ ăla nu se ia, maică, poți să-l ții și 20 de ani, da’ nici nu se strică (…) Scoteam brociu’ din pământ [rădăcină], îl spălam, îl chisam [pisam], îl puneam într-un ceaun și îl plămădeam așa oleacă și de-acolea-l fierbeam și băgam ouăle, da’ le lăsam încetinel să fiarbă și prindeau, le clocoteai oleacă, le luai jos ca să se răcească acolo, apoi le scoteai fierte, oleacă călduțe și se încondeiau cu ceară și condeiu’ îl făcea un om, avea un cioculeț de să curgea ceara pe el și să-nhierbânta și le-ncondeia. Se făceau ouă cam de la joia Paștelui; mai din timp le-ncondeia lumea care încondeia multe”.

Tot la Vintileasca, am aflat cum se lasă ouăle, înainte de a le fierbe, în apă cu frunze de sovârv şi măr pădureţ, pentru a ieşi roşii şi parfumate şi cum se numesc modelele decorative de pe ouăle încondeiate: „calea rătăcită”, „cârja ciobanului”, „cerul cu stelele”, „codița rândunicii”, „cornul berbecului”, „creasta cocoșului”, „fierul plugului”, „floarea Paștelui”, „frâul înnodat”, „frunza de stejar”, „miezul nucii”, „palma Maicii Domnului…”.

Cum a schimbat pandemia de COVID-19 tradițiile și obiceiurile românilor în Postul Paștelui?

În anul 2020 a fost foarte dificil să se respecte tradiţiile care implicau participare comunitară, în special prin interdicţia de desfăşurare a slujbelor religioase în prezenţa credincioşilor.

În anul 2021, putem spune, deocamdată, că tradiţiile şi obiceiurile din Postul Paştelui s-au „repliat”, acomodându-se la criză: femeile au mers în continuare la biserică să împartă colacii şi colivele pentru morţi, gospodarii au dat foc frunzelor uscate de Mucenici şi au ţinut bani în buzunar în ziua de Bunavestire, aşteptând primul cântat al cucului, credincioşii au respectat prescripţiile şi interdicţiile alimentare, fiecare după puteri.

Dacă în anul 2020, în Bucureşti, lumina din noaptea Învierii a fost adusă de jandarmi şi s-a distribuit fiecăruia la poartă sau la uşa blocului, apoi ne-am dus la părinţi şi la bătrâni purtând mască şi nu am zăbovit la masa în familie, renunţând, desigur, şi la „balul” tradiţional din ziua de Paşte, aşteptăm să vedem cum se vor desfăşura lucrurile în 2021.

Există o diferență între cum se pregăteau românii pentru unul dintre cele mai importante evenimente, Învierea Domnului, înainte și cum se pregătesc acum? 

Diferenţa cea mai mare constă în faptul că, până la jumătatea secolului trecut, celebrarea Paştelui respecta modelul civilizaţiei tradiţionale, care era unitar şi religios: „a fi în rândul lumii” însemna să te cureţi trupeşte şi sufleteşte ca să poţi readuce în prezent, printr-o trăire sacrificială, Patimile şi Învierea şi să primeşti, din nou, certitudinea Mântuirii.

Sunt şi în zilele noastre oameni care se pregătesc pentru Paşte la fel ca părinţii şi bunicii lor, dar sunt şi alţii care s-au despărţit de această tradiţie, fie din necunoaştere, fie prin alegere, pentru că societatea prezentului oferă alternative de sărbătorire, care par mai „spectaculoase” sau mai „distractive”, dar, în fond, uniformizează practicile festive şi le golesc de sens, stingând flacăra umanităţii noastre.

Etnologul Ioana-Ruxandra Fruntelată este autoarea cărții „Naraţiunile personale în etnologia războiului” (Ed. Ager, Bucureşti, 2004) și a mai multor volume colective, cursuri și manuale, ediții, dar și a numeroase studii și articole de specialitate.